Reprezentativ

Iubirea este ca un puzzle

Cică au realizat chinezii cel mai mare puzzle din lume, înscris și in Cartea Recordurilor in 2015. Dar eu știu ca exista un puzzle și mai mare. Iubirea este ca un puzzle, ce sigur îl întrece pe acesta.

Probabil ca intuiti și de ce. Iubirea este ca un puzzle pentru ca reunește un amalgam de emoții- de la recunoștință la sprijin necondiționat, de la atracție fizica la chimie intelectuala, de la compromis la sacrificiu de sine, de la manipulare la ura. Surprinzător nu? În iubire exista și o doză de ura, pentru ca oricât am vrea sa credem ca este imaculata, pura, neatinsa, suntem oameni și in noi zac deopotrivă Binele și Raul, deci nici ea nu ar putea fi altfel.

Iubirea este ca un puzzle, în care regăsești piese de culori diferite, forme diferite, care puse cap la cap fac un întreg, un tot unitar. De aceea este și dificil sa găsim sufletul pereche, cel cu care sa completam puzzle perfect.

De cele mai multe ori construim puzzle-ul si abia la sfârșit ne dam seama ca lipsește o piesa sau ca nu se armonizeaza cu puzzle-ul deja făcut și ne e prea greu sa îl refacem,motiv pentru care îl carpim pe cel existent.

Iubirea este ca un puzzle – are patru faze

Evident ca o „carpeala” nu poate înfrumuseța o haina, ci doar ii aduce o nota de originalitate sau de kitsch după caz. Iubirea este ca un puzzle pentru are patru faze ca și puzzle-ul: răsturnarea pieselor, descoperirea, asamblarea și imaginea finala.

La răsturnare e cel mai bine pentru ca atunci fiecare partener arunca cele mai bune calități, își pune în valoare toate talentele. La descoperire începem sa decantam, sa vedem cât este poleiala și cât este constanța, realitate.

La asamblare este maturizarea cuplului, când defectele și calitățile se contopesc, când iau naștere noile reguli ale casei, când se formează practici ale cuplului și își recunoaște individualitatea în fata altor sute de miliarde de cupluri.

Imaginea finala e cea decide soarta relației. Iubirea este ca un puzzle, după ce l-ai făcut îți place sau nu ce a iesit, te gândești dacă a meritat sau nu efortul și dacă ai face altfel. Cam asa e și în iubire, ai deja partenerul, ai deja relația de câțiva ani și ajungi într-un punct critic sau în care unul din voi se schimba și te gandesti: îmi place cum arata relația mea, putem sa ne reinventam amândoi sau trecem la un nou puzzle?

Iubirea este ca un puzzle pentru ca implica rabdare

Dacă s-ar vinde la kilogram, sigur răbdarea ar fi mai scumpa decât petrolul. Asa cum într-un puzzle trebuie sa ai o răbdare infinita ca să îl construiești și trebuie sa îl gândești pas cu pas, la fel și în iubire trebuie sa ai răbdare cu tine, cu partenerul sau partenera, cu cei din jur. La fel trebuie sa gândești fiecare pas în iubire pentru amândoi.

Când ai făcut ultima oara un puzzle si cât timp ți-a luat? Când ai revăzut ultima oara imaginea de ansamblu a iubirii voastre?

S-a stins farmecul marii?

Intuiesc deja raspunsul vostru la intrebarea „S-a stins farmecul marii?”. Dar pentru mine chiar s-a stins farmecul marii, cel putin al marii romanesti. Dupa 32 ani in care abia asteptam sa revad marea, sa ma bucur de fiecare rasarit si apus, sa ma arunc in apa ca un copil, sa caut scoici si sa imi fac sirag, anul asta a fost ca si cum mi-as fi pierdut busola.

Poate veti spune ca sunt paranoia, dar efectiv nu m-am putut bucura cu adevarat de mare decat la lasarea noptii, cand am ramas pe plaja si erau doar cativa oameni ici si colo.

Din cauza virusului am fost destul de stresata sa nu stau in aglomeratie, sa nu stau prea aproape de cearsafurile altora, sa nu mananc in restaurante pline, sa nu ma cazez in locuri cu capacitate mare de cazare si tot asa. Plus spalatul compulsiv pe maini, vesnicul spirt dupa mine. Nu sunt mai catolica decat Papa, dar mi-e teama sa nu dau celor dragi virusul.

Singurele momente in care m-am relaxat cu adevarat au fost doua: primul, cand am urmarit de la distanta un cuplu care servea cina si statea la un pahar de vin exact pe malul marii, la lumina unor felinare, creionand o atmosfera tare romantica si al doilea, cand am ajuns dimineata la plaja, nu era nimeni si am putut sa admir marea in deplinatatea ei.

Bucurie Pura si Unica.

Altfel am ramas dezamagita per total de preturile la mancare – un burger cu cartofi la Nykos Greek Taverna 87 Ron si sosul tatiki era mai rau decat daca mi l-as fi facut singura in bucatarie. La „impinge tava” o ciorba, doua salate de castraveti si o mancare de rosii 80 Ron.

La asta sa mai adaug ca in Mamaia Sat unde am fost, desi erau in jur numai blocuri nou ridicate cu preturi Gen 450 Ron pe noapte (cele situate fata in fata cu marea), dinspre trotuar spre plaja Alizee traversai pe o scandura de lemn, apa fiind in plina revarsare, cainii se simteau ca la ei acasa si vedeai cate 2-3 mergand cu „covrigi in coada”. Am mai vazut cate o tantica cu „Ia porumbul cel mai gustos” si cireasa de pe coliva, pardon de pe tort a fost plimbarea unui biet magarus printre toate cearsafurile, sezlongurile samd, doar doar si-o gasi cativa copii sa ii rupa oscioarele. Un fel de anii 90 in varianta actualizata.

De cazat m-am cazat la hotel Ando – 180 Ron pe noapte fara mic dejun, ieftin pentru ce gasisem prin alte locatii si am avut bucuria sa gasesc o camera mare, spatioasa, curata. Singurul lucru neplacut a fost ca mi s-a cerut buletinul, dar la factura a trebuit sa cer de la obraz sa mi se dea.

Deci daca s-a stins farmecul marii? Cam da, cel putin la marea de la noi si cu covidul vietii. Astept cu interes 2021 si poate ii conving pe ai mei sa mergem la greci. Macar sa ma bucur si eu de civilizatie si mare superba, daca de Covid tot nu scapam prea curand.

Voi cum ati petrecut vacanta 2020?

Toamna

O picatura de ploaie a intrat pe geam,

Un vanticel usor adie pe un ram,

Un cer patat cu umbre,

Un soare temator se ascunde,

O paleta de culori din mana unui pictor vestit,

In marea Natura s-a oglindit,

Un galben luminos pe o frunza,

Un verde ce se decoloreaza cu viteza,

Un infinit de frunze, un infinit de stari,

Toamna anotimpul marilor transformari,

Picura in suflet tacere si sterge praful durerii,

Si se ascunde pe banca ingalbenita, a uitarii,

E toamna iar si visele dorm si doi batrani danseaza,

Si inimile lor in ritmul ploii vibreaza,

E toamna iar si pe o banca doi indragostiti se imbratiseaza,

Isi fac juraminte incrustate in lemn si asupra iubirii vegheaza,

E toamna iar si aer curat si orasul pare improspatat,

Strang frunze cazute, le pun in cuvinte,

E toamna iar si e liniste.

Aprinde lumina Creativitatii prin Superblog 2020

Superblog, renumitul concurs de scriere creativa, aprinde lumina creativitatii intr-o noua editie de toamna. Concursul se anunta la fel de palpitant ca si in editiile precedente, atat datorita sponsorilor – unii vechi, cu traditie precum Vindem-Ieftin, Farmec, Answear; altii noi precum Fares, Favi, Magister Software samd, cat si datorita continutului valoros pe care il creeaza participantii.

Competitia este presarata pe alocuri cu spirit de competitie, se mai lasa uneori si cu dispute mai mici sau mai mari, dar per total este o scoala de antrenare a creativitatii, imbunatatirii permanente a calitatii scrisului si bucuriei de a citi articole valoroase si originale.

Dupa o pauza putin mai lunga, am decis sa revin si sa aprind lumina creativitatii. Urmareste-mi articolele incepand cu 1 octombrie. Promit sa dau tot ce e mai bun!

Vecinii invidiosi

„Vecina vecina noastra scoate capul pe fereastra

Sa vad chip frumos, drag si luminos”

Asa spune un cantec oldies but goldies, dar ce te faci cand vecina sau vecinii sunt din categoria celor pe care ii intereseaza mai mult viata ta decat viata proprie?

Cand esti subiectul lor preferat la micul dejun, te condimenteaza si la pranz si te gusta putin si la cina?

Mai exista astfel de oameni? Da si sunt multi din pacate. Ii recunosti dupa zambetul fals parca adus intr o grimasa, dupa faptul ca iti vorbesc in lapte si miere, iar cu alti prieteni comuni, te denigreaza mai mult sau mai putin voalat, ii recunosti dupa moda imitatiei.

Daca cumva ai indraznit sa iti iei ceva inaintea lor, imediat vei primi o replica pe masura. Oamenii acestia vad mereu ce nu au, cred ca altii o duc pe roze si ei saracii sunt cei oropsiti de Divinitate.

O specie aparte sunt cei care au fost saraci si s-au ajuns mai tarziu in viata. Desi viata a fost generoasa cu ei si au fost recompensati pentru lipsurile din tinerete, metehnele le-au ramas cam aceleasi – calicie, rautate gratuita, dorinta de a epata in anumite situatii.

Daca nu aveti nevoie de nimic de la ei, mai bine ii evitati pentru a nu va contamina si voi de invidia si rautatea lor. Va garantez ca nu ii puteti schimba, eu am incercat o data, acum cativa ani si m-am lasat pagubasa, dupa ce mi s-a aruncat in fata ca mor de ciuda ca X o duce bine…

10 lucruri care îmi plac și 10 care nu îmi plac

Am văzut aceasta leapșa celebra la Otilia și am zis ca e atât de faina, încât o iau singura, fără sa ma nominalizeze careva. Cele 10 lucruri care îmi plac sunt:

Marea pentru toată frumusețea ei, paleta de albastru, splendoarea apei în lumina razelor de soare, singurătatea unui pescar în mijlocul unui infinit, bucuria copiilor între stropi aurii și vraja dragostei și jurămintele îndrăgostiților pe nisipul fierbinte.

Cafeaua este viciul vieții mele. Imi da energie, ma îmbată cu mirosul ei, ma ajuta sa încep o conversație și sa am fiecare dimineață mai plăcută. Știți provocarea aceea cu ce lucruri ai lua pe o insula pustie? Ei bine clar un sac imens cu cafea și rom, pentru un Irish capucino demențial.

Ochii albaștri sunt cei care ma duc cu gândul la pace, liniște sufleteasca, la mare și cumva simt ca am o conexiune mai speciala cu oamenii care au aceasta culoare.

Cățeii mici sunt favoriții mei pentru ca sunt haioși, afectuoși și mereu pusi pe joaca. Recunosc ca sunt prea leneșă sa iau unul la apartament, dar la tara ma joc cu drag cu pichinezul meu Mikey.

Rummy e mania mea in materie de jocuri. Am jucat și în câteva competiții mari și cel mai bine am ieșit pe locul 16 din 350 de participanți. E o adrenalina în a face combinații de culori, cifre pe care nu o regasesc nicăieri în alta parte.

Parfumurile sunt slăbiciunea mea în materie de shopping și nu oricare, ci cele orientale, dulci și pasionale. De departe Paco Rabanne și Olympea tot de la acest brand sunt preferatele mele.

Inghetata cu caramel este preferata mea în materie de dulce. Sunt o consumatoare înrăita de dulce, deși am mers de 2 ori la nutriționist pana acum. Nu știu dacă vor reveni pe calea dietei, dar în mod sigur orice as decide, înghețată cu caramel va fi în topul listei mele de cumpărături.

Romanele psihologice sunt printre preferatele mele pentru ca îmi place sa descopăr multiplele fețe ale oamenilor. Cel mai recent pe care îl citesc este Suflete de sticla, scris de un psihoterapeut Gașpar Gyorgy, despre care va voi povesti curând. Este destul de interesant ca ipoteze.

Muzica este liantul meu de relaxare. Chiar și la job, când ma simt stresata, prefer sa ma retrag într-o sala de ședință, sa dau tare la muzica și sa ascult ritmul. Rareori sunt atenta la versuri și azi de exemplu am dat peste trupa asta super talentata – Simply Three Maverick

Sa lucrez cu adolescenții – e ceva ce îmi place pentru ca, oricât de mult s-ar fi schimbat adolescenții de azi fata de cei de pe vremea noastră, tot avem lucruri bune de învățat și de la ei. Eu merg pe premisa ca, în loc sa le judecam lipsurile, mai bine ii ajutam sa se orienteze mai bine profesional și de aceea am ținut câteva traininguri cu mare drag pentru tineri studenți la ASE.

10 lucruri care NU îmi plac:

Oamenii care critica în mod constant pe ceilalți. Ma fac sa ma simt foarte prost, sa iau personal lucrurile și sa nu mai am aceeași atitudine deschisa.

Oamenii care se dau ca exemplu atunci când le convine și nu își asuma când greșesc. Pentru ca genul asta de oameni se aseamănă cu vântul – dacă bate din stânga se dau și ei pe partea aceea, dacă bate din dreapta, se răsucesc la 360 de grade. Încredere zero, capacitatea de a construi o relație pe termen lung cu ei are șanse zero.

Hreanul – este ceva ce ma face sa vomit și nu l suport nici măcar în muștar.

Traficul din București este o sursa de stres pentru mine, deși nu sunt șofer. Pur și simplu mi se pare ca mi se scurge viata inutil când pierd în trafic doua ore.

Frigul și poleiul sunt inamicii dispoziției mele și mai ales a oaselor mele firave. As baga iarna într-un borcan de care sa ma bucur ca priveliște, dar sa nu ma pui sa ies din casa în perioada aferenta acestui anotimp.

Hainele neorganizate pe un criteriu în dulap. Eu le am pe cutii și fiecare cutie are logica ei – haine de casa, haine de purtat la birou, rochii de vara șamd. Nu suport sa le mai pun unele peste altele fără sa am criterii clare de sortare.

Părinții invidioși ma exasperează pentru ca reușesc sa vadă în alți copii mult mai multe lucruri bune decât în proprii copii. Nu reușesc sa înțeleg de ce vor sa le inoculeze bieților copii sa fie ca X sau ca Y si nu ii ajuta sa își creioneze propriul drum.

Piesele de teatru monolog sau în doua personaje nu sunt misto. Am văzut câteva și oricât de bun e regizorul, oricât de faini sunt actorii, tot nu m-a prins genul. Parca lipsește sarea și piperul din mâncare.

Șobolanii și chiar și șoarecii sunt pentru mine cele mai grețoase vietăți de pe planeta. Slava Domnului ca s-au inventat pisicile care ne scapa de ei!

Prieteniile din interes sunt o sursa de tristețe pentru mine. Încă mai cred în prietenii reale, în bun simt și respect. Sunt conștientă ca avem toți interese, dar nu îmi plac acei oameni care își amintesc de existenta ta doar dacă li s-a stricat mașina, au datorii, au de ceva nevoie pe moment și tu ești sursa lor de îndeplinire a dorințelor.

Cultul minciunii

Se spune ca minciuna are picioare scurte și că odată și odată tot se află. Dar ce ne facem când dezvoltăm cultul minciunii? Devenim atât de experți încât nu se mai prinde nimeni? Dar oare de ce mint oamenii?

  1. Pentru că nu vrem să rănim pe cei dragi. De cele mai multe ori cultul minciunii apare cu o minciună mică nevinovată. De exemplu ne întreabă un prieten cum îi stă cu cămașa roz și îi spunem minunat pentru a nu-l dezamăgi, deși avem o părere diferită.
  2. Dar ce te faci când ajungi la a minți soțul sau soția după caz, că ai fost la serviciu și tu de fapt ai o altă relație și ai ieșit cu altcineva? Nu vrem să rănim pentru că mai avem sentimente pentru acea persoană, dar minciună după minciună se transformă într-un ghem și odată rostogolit devine greu de controlat. Cultul minciunii a luat amploare și e posibil să devină a doua noastră natură, cauzând mult mai multa suferință tuturor.
  3. Pentru că ne e teamă să privim realitatea în față. De multe ori preferăm să vedem lucrurile într-o lumina care sa ne avantajeze, sa ne ofere sentimentul de siguranța și igonram orice semnal din partea rațiunii sau refuzam sa ne urmam instinctul. Spre exemplu femeile agresate verbal și mai ales fizic prefera sa îndure și sa se minta ca ele sunt de vina pentru comportamentul prietenului sau soțului, decât sa rupa orice legătură cu cineva care le amenință demnitatea și viata.
  4. Pentru ca ne place sa ne mințim singuri ca să îngropam lucruri care dor, lucruri din trecut. Am început sa citesc cartea Psihologia minciunii și primul caz este despre un tip de succes, cu o familie frumoasa, a cărui viata se schimba, când gânduri obsesive legate de modul în care va muri ii apar pe neașteptate. Dintr-un om cu o viata normala ajunge sa se întoarcă zeci de kilometri la un anumit pod „doar pentru a se convinge ca nu va muri o data ce îl traversează cu mașina”. Explicațiile care vin în continuarea cazului reflecta trecutul dureros pe care l-a avut, marcat de un tata bolnav, care a ucis câțiva pisoi în fata lui, bătăile repetate încasate de mama și multe altele. Cultul minciunii, a aparentei prosperități este de fapt îngroparea unui trecut dureros și trist.
  5. Pentru ca minciuna este pentru unii oameni ceva nativ, ca și cum te-ai spăla pe dinți. Exista și astfel de oameni pentru care cultul minciunii ar putea concura cu succes orice cult religios. Dacă exista o motivație rațională pentru atitudinea lor, nu as putea spune dar este cât se poate de dificil sa construiești o relație de încredere cu ei.

Ce e și mai neplacut este ca social media da amploare cultului minciunii, pentru ca viata perfecta din poze este asumata de cei care o postează pana când ajung sa se minta pe ei înșiși. Nu ar fi o problema, dacă nu ar fi un genocid și pentru cei naivi sau plini de invidie, care trăiesc după regulile tuturor mai puțin ale lor. Doar de asta și proverbul întinde te cât ți e plapuma dacă mai poți bineînțeles.

Voi ați mințit și dacă da care a fost trigger ul?

Misiunea pe Pamant

Sunt destule momente în care ma întreb cu ce scop am venit pe Pământ. Poate ca și printre cititorii mei sunt persoane care fac asta. Poate ca rațiunea întrebării este diferita. Eu ma întreb pentru ca am de multe ori senzația ca viata mea nu se rezuma doar la job, casa și activități mai mult sau mai puțin domestice.

Mai încerc uneori sa ma conectez cu Dumnezeu, dar recunosc nu mi iese prea des. Ma gândesc ca poate el îmi divulga secretul. Nu ma aștept sa fie ceva wow, dar recunosc ca mi-ar plăcea sa fiu asemenea oamenilor bogați filantropi, adică acei oameni care au ajuns undeva sus și își amintesc sa ofere și altora măcar un pic din ce au primit.

Cel mai probabil as dona pentru copii, căci ei sunt cei mai inocenți și e groaznic sa vezi un copil, care este de fapt expresia fericirii, optimismului, a vieții înseși, trist și mai ales bolnav.

Dar dacă ma uit în parcursul vieții mele, nu cred ca asta e planul lui Dumnezeu cu mine, căci de câte ori am obținut bani puțin mai ușor decât prin multa muncă, cumva i-am pierdut. Ba mi-am rupt mana și am cheltuit apoi mult mai mult, ba nu am mai ajuns în călătoria planificata și banii nu i-am primit înapoi și tot asa.

Cred ca misiunea mea pe Pământ este totuși sa ii ajut pe alții și nu pentru ca mi-a șoptit Dumnezeu știu asta, ci pentru ca sunt fericita cand fac asta. În recrutare, de câte ori ajut un candidat cu un sfat ma simt bine, simt ca am făcut acel om măcar sa zâmbească, dacă nu am reușit sa ii ofer un nou job. Îmi place sa fac lucruri pentru alții, dar ca orice om, există o latura egoista, aceea de a fi apreciata.

Stiu că o misiune se asuma și se realizează fără a fi nevoie de laudele altora, dar recunoștința este tot o forma de bunătate umana și toți tânjim după ea. Poate ca misiunea pe Pământ ne-o alegem singuri și ne-o punem tot noi în aplicare, nu îmi e clar.

Pe de alta parte nimic nu e întâmplator și, dacă as compara viata cu o gara, m-aș gândi ca toate opririle trenului sunt de fapt coincidentele mari și mici ale destinului și ca misiunea noastră pe Pământ este de fapt o suma de coincidente. Spre sfârșitul gării se vede un panou cu toate stațiile prin care am trecut și abia atunci, unii dintre noi, realizează care le-a fost misiunea pe Pământ și cât de bine au împlinit-o.

Voi cum vedeți aceasta misiune și cum o transpuneti in practica?

Poziția copilului, interpretări de excepție, scenariu pur românesc

Deși titlul poate suna ușor negativ, să știți că apreciez faptul că cinematografia românească a scos capul în lume, cred că prima dată datorită lui Cristian Mungiu și a făcut-o cu succes. De asta dată Călin Netzer este cel care semnează regia filmului Poziția Copilului, premiat de altfel la Festivalul de film de la Namur.

L-am văzut sâmbăta fără sa știu ca a fost recunoscut între specialiștii din domeniu și am mai multe emoții ambigue față de el. Sa va spun de ce:

  • Este extrem de trist și într-o perioada de Covid, mi-a făcut mai mult rău să îl vad
  • Este minunat sub aspectul interpretărilor – am fost plăcut impresionata de actrița Luminița Gheorghiu, dar și de ceilalți actori. Per ansamblu la capitolul interpretare este 100% credibil.
  • Este construit după un scenariu pur românesc. Adică avem de-a face cu o nedreptate, moartea unui copil de 14 ani la trecerea neregulamentara, situație care se încearcă a fi rezolvata în dulcele stil romanesc, cu șpagă și intervenții și atitudine aroganta fata de polițiști și alți oameni ai legii, care la rândul lor merg pe principiul „o mana spala pe cealaltă”.
  • Este pur românesc și pentru ca nu are un conținut închegat. Deși bun per ansamblu, sunt câteva aspecte de ordin psihologic lansate ca ipoteze de lucru, dar fără argumente. Filmul începe cu o pleiada de înjurături din partea fiului către mama lui, aduce în discuție o relație deficitara părinte-copil, dar nu merge la firul ierbii. Avem un „copil” de cel puțin 30 ani, a cărui limbaj total inadecvat nu este justificat de o constructie logica a relației cu faza degradării acesteia. Pur și simplu pare ca fiul nu se înțelege cu mama lui, omorul din culpa amplificând și mai mult aceasta relație deficitara. As zice ca o iau ca atare, dar la un moment dat apare o discuție un pic spicy între nora și soacra privind „potenta” fiului, lipsa de dorința a acestuia pentru a face un copil. În acest context nu mai găsesc deloc justificare pentru lipsa unei caracterizări mai ample a relației dintre mama și fiu.
  • Scenariu pur românesc și din perspectiva finalului, unde nu am înțeles dacă mergem pe ideea ca cei bogați își „repara” actele criminale prin intermediul banilor, nici cum evoluează viata fiului după ce a ucis din culpa acel pusti de 14 ani și nici măcar nu știu dacă a fost închis pentru fapta lui.
  • Am apreciat totuși faptul ca fiul a putut sa își ceara iertare tatălui victimei pentru fapta comisa. E un plus fata de ce se intampla in multe cazuri din realitate, când ucigașul scăpa nepedepsit și nu are pic de „empatie” pentru familia victimei.

Poziția copilului este un film care o sa va prinda, o sa va întristeze pentru ca ne aduce aminte în ce tara trăim, o sa va lase mai mult sau mai puțin nedumeriți. De la mine un 6.5 pentru esență, un 9 pentru interpretare și de la voi aștept 🙂