Una dintre noi e de prisos – recenzie Sidonia Drăgușanu

Una dintre noi e de prisos

Am reușit să îmi stric sărbătorile într-un mare fel, căzând și rupându-mi una alta. Pesemne că undeva în aer am făcut ceva rău și acum am plătit. Mă rog, cert e că azi, în prima zi după atâta alb de spital și povești triste, m-am întors acasă și am reușit să citesc pe nerăsuflate Una dintre noi e de prisos, romanul Sidoniei Drăgușanu. Citisem și Jurnalul Aurorei Serafim, dar nu mi-a trezit atât de mult curiozitatea, aviditatea de a citi ca aceasta carte.

Paradoxal pentru că este un fel de monolog dezvăluit în mai multe scrisori, o dezvăluire a 12 ani de existența pe care Aurora Crăciun le trimite lui Catrinel, „asa zisa rivala” a ei din internat. Două puștoaice considerate rivale dintr-o dorință de a transforma, de a schimba lumea monotonă a internatului în care trăiesc, devin prietene pe viață după o noapte petrecută la infirmerie. Una pe bune și cealaltă, Aurora, căutându-și dragostea în fermecătorul medic Alexandru Negoianu.

Sub aspect epic, Una dintre noi e de prisos e un roman simplu-Aurora face din Catrinel confidenta vieții sale și are curajul să-i destăinuie toate intimitatile, toate deziluziile și bucuriile pe care le trăiește, transmițându-i scrisori, în care povestește totul cu lux de amănunte de la momentul în care se îndrăgosteste de medicul Alexandru Negoianu, la căsătoria cu Dinu din care s-a născut micuța Rodica până la povestea de dragoste cu Tiberiu Herta.

Fundalul istoric este și el între două extreme – cel boem al anilor 30, cu serate, petreceri de pomină la Capșa, viață de lux și diverse răsturnări de situații în mai multe cupluri și cel marcat de al doilea război mondial, cu ororile războiului, subliniate delicat și doar în treacăt. Nu este o carte de război, nu vă faceți griji. Are un ritm alert susținut de mai multe povești de dragoste și eșec – Eliza /Radu, Milus/Ghiță, Ileana/Cornel, Anișoara/Rudi, Iris/Mihai, Corina/Nicușor. Sunt atât de frumos împletite încât nu pierdeți din vedere personajul principal – pe Aurora Crăciun, a cărei poveste de iubire are un început și un final simetric, semn că Universul are propriile legi, propriul echilibru.

Ea a fost de prisos în relația medicului Alexandru Negoianu cu Mona Antonopol și s-a retras fără luptă din viața celor doi, tot așa cum Maria Roibu a fost cea de prisos în relația Aurorei cu Tiberiu Herta.

Dar, chiar și atunci când dragostea se reintregeste la doi și cel de prisos iese, nu există certitudine și cu atât mai puțin în dragoste: „Crezi că există un singur om care să fie sigur că va simți și mâine ce simte azi?”

Judecând după toată desfășurarea de forțe în mod sigur sentimentele se transformă, ele nu se găsesc în stare pură, inclusiv iubirea obsedanta a Aurorei pentru doctorul Negoianu ajunge să fie o deziluzie, să îl considere un ipocrit sau admirația pentru Dinu să se transforme în repulsie dictată de comportamentul animalic al acestuia față de o tânără de 16 ani și într-un final de milă. După cum și iubirea lui Tiberiu pentru Aurora trece de la gentilete la brutalitate și chiar ipocrizie, fiind capabil să îi ascundă legătura cu infirmiera din Lugoj, să îi ascundă că a venit din război, a trecut deja pe la mama lui în București, dar nu a trecut pe la ea și ca finalul să îi lase într-o incertitudine. Căsătoriți e adevărat, dar cât va tine iubirea? „Întreabă-mă și mâine” e cel mai sincer răspuns al lui Tiberiu.

Ce mi-a plăcut teribil în romanul Una dintre noi e de prisos, este această înlănțuire cu precizie matematică a tuturor sentimentelor cu firul cursiv al poveștii de dragoste a Aurorei, ce mi-a lipsit este perspectiva altora asupra ei. Am simțit nevoia să văd punctul de vedere al lui Catrinel, cum a perceput ea să trăiască o noua viață prin intermediul scrisorilor, cum au resimțit-o rând pe rând Negoianu, Dinu, Negrisanu, unchiul lui Catrinel Sergiu Lupa, Tiberiu, Anișoara, Rudi, Rodica chiar, toți cei care au format universul ei.

Eu personal nu am văzut o evoluție a ei, a Aurorei Crăciun, poate doar o mai mare îndemânare în mascarea propriilor sentimente față de ceilalți. Este tânără, plină de speranțe și nesigură în debutul dragostei cu Negoianu, este la fel de nesigură pe propria persoană sau poate doar puțin mai încrezătoare căci are un inel pe deget, acum în relația cu Tiberiu. Ambele mari iubiri nu au fost gestionate de ea, nici măcar prin pasivitate, mai degrabă universul i-a dat în final ceea ce i-a refuzat la început.

Avalanșa de gânduri, de neîncredere îi probează acel dram de cinste, de curățenie sufletească, o păstrează intactă în fata cititorilor, dar din perspectivă pur feminină, să-ți dezvălui gândurile, intimitatile unei alte femei, aflate la sute de kilometri distanță, să pretinzi uneori să nu fii judecată, este de fapt tot un simbol al unui om slab.

Vârsta îi este complice și o poate desculpabiliza oarecum, dar și așa îmi e dificil să înțeleg dacă are vreun pic de empatie pentru Catrinel, dacă o vede doar ca pe un rezervor de descătușare a chinurilor sufletești, ca pe o „instanță supremă”, cum ea înseși mărturisește sau se consideră atât de puțin valoroasă încât simte nevoia continuă a unei validări tacite din partea unei prietene „tăcute”.

Privit din perspectiva povestii de iubire, impresia este puternică, oricât de insensibil ai fi, nu poți să nu solidarizezi măcar 1% cu Aurora, care își găsește în sfârșit iubirea împărtășită în brațele lui Tiberiu, după un lung șir de decizii greșite, de iubire neimpartasita, de dragoste refuzată altora și de așteptare. Este un final politically correct ca să zic așa, dar nu oferă nicio certitudine.

Deși se închide romanul cu faptul că Aurora nu îi mai trimite scrisori lui Catrinel și concluzia celei din urmă că Aurora este fericită și o iartă că a „uitat-o”, simt că finalul este de fapt deschis.

Deschis ideii că dragostea se schimbă, este la fel de volatilă și de capricioasă ca firea oamenilor, că nimic din ce pare să dureze nu este etern și destinul te poate pune în cele mai extreme situații, că totul se consumă aici și acum, iar mâine poate fi total opus unui astăzi atât de clar, de cert.

Dacă e un gând cert cu care rămân după ce am citit Una dintre noi e de prisos, acela se rezuma la: Cea mai constanta e schimbarea!

Voi ați citit și dacă da, cu ce gânduri ați rămas?

Un comentariu

Comentariile sunt închise