Blogger

Amintiri din copilărie: sărbătorile la țară și un tort cu mere și scorțișoară (GP)

„Cine nu iubește perioada sărbătorilor de iarnă cu tot ce aduce ea începând cu prima ninsoare, emoția descoperirii cadourilor lăsate de Moș Nicolae și Moș Crăciun, mirosul de cozonac ce învăluie toată casa, bradul frumos împodobit care reunește toată familia la un loc?

Mi se pare că fiecare an aduce ceva special, acel ceva care face ca fiecare sărbătoare să fie deosebită, adăugând astfel o nouă poveste  în cufărul cu amintiri. Îmi aduc aminte de parcă ar fi ieri de sărbătorile pe care le făceam când eram mică la țară. Totul era atât de simplu, dar extrem de frumos și de neprețuit. Nu am mai trăit niciodată acele sentimente și mă bucur că am făcut parte din categoria copiilor cu bunici la țară.

Când suna clopoțelul la școală și anunța că vine vacanța de iarnă, un singur gând îmi dădea târcoale: cum să îmi fac mai repede  traista și să o tulesc la țară, la mamaie și tataie. Nu cred că are rost să spun de răsfăț și toate cele, că este de la sine înțeles. Și acum am rămas cu același obicei când mă duc la țară: deschid larg poarta, câinele începe să latre, iar eu strig cât pot: „mamamaieeee!”

Sunt așa de fericită și norocoasă că încă îmi răspunde cineva…L-am învățat acest lucru și pe cel mic, care și el urlă cât îl țin plămânii să o strige pe Mama Lida. Revenind la ale noastre, drumul până la țară ( de nici măcar o juma’ de oră) mi se părea groaznic de lung. Bâțâiam de nerăbdare să mă bucur de tot ce știam că mă așteaptă la bunici.

În primul rând dragostea lor care este cu totul și cu totul aparte, nici măcar ei nu aveau habar că pot să iubească atât, lucru pe care acum îl confirmă și ai mei ( avansați fiind la gradul de bunici).

În al doilea rând mâncarea lu’ mamaie! Chiar dacă făcea o mie și una de mâncăruri , eu am fost și am rămas loială unui singur fel : cartofi prăjiți la tuci cu salată de varză murată cu puțin ulei și ouă ochiuri cu zeamă. Dacă nu avea pâine proaspătă, îmi făcea mereu cocoace să fie calde.  După ce mâncam, mă pregăteam să ies afară împreună cu copiii de pe “Județeană” (așa am denumit eu drumul principal), dar și de pe uliță. Ne strângeam gașcă mare, acea gașcă care aducea numai chiote și urlete de bucurie, pe care din păcate nu prea le mai auzim acum….

Dacă ni se făcea frig, ne strângeam la gura sobei, ba la mine, ba la celelalte prietene și stăteam la taclale. Habar n-am ce puteam să vorbim atât, că vorba aia stăteam zi și noapte împreună.  Apropo de statul la gura sobei, când am mai crescut  (și aveam voie să bem alcool J), mamaie ne făcea vin fiert pe care îl țineam între sobă ca nu cumva să se răcească. Doamne, ce vremuri…

Era să uit cea mai importantă parte: mersul cu colindul. Asta era tradiție de tradiție. Ne strângeam cu toții, iar în data de 23 decembrie, plecam cu „bolindeții” (așa se zice în zona noastră). Să știți că nu eram așa de capul nostru și nu colindam prin tot satul, pentru că teritoriul era bine delimitat, știind exact până la ce casă aveam “voie” să mergem, ca nu cumva să ne intersectăm cu ceilalți copii de la capu’ satului. Ne luam fiecare plasa și mergeam să urăm.

Doamne, nu vreți să știți ce bucurie aduceau niște eugenii, covrigi tari de îți rupeai dintii mușcând din ei și napolitane pe care, dacă le oferi unui copil acum, e posibil să strâmbe ușor din nas. Veneam acasă cu mâinile înghețate, obrajii și nasul roșu de zici că eram vreun ren de la sania lui Moș Crăciun, dar nu-mi tăcea gura neam până nu terminam tot de povestit bunicilor: „Nea Andrei ne-a dat gogoși” sau “Tușa Angela ne-a pus și bomboane”. O nebunie!

Nu știam ce înseamnă să pierzi vremea pe telefoane sau tablete, o pierdeam afară la zăpadă, cu chiote și râsete și în felul acesta toată strada era VIE.

Mulți ani am stat fără să împodobesc vreun brad la țară ( cred că nici nu îmi stătea gândul la el), dar mamaie îmi lua mereu crengi mari de brad de la vecinu’ și mi le punea în vază,  iar eu il decoram ca pe vremea ei, cu puțină vată, beteală, deși “la oraș” aveam bradul frumos împodobit cu instalații și toate cele.

Renunțam la el pentru a veni să mă bucur de tot ce însemnau sărbătorile la țară, nu mai știam de foame, de frig, ci mă bucuram din plin de copii și de joacă cu ei. Acum dârdâi toată dacă mă ții mai mult de o oră afară ( m-am cam coconit).

În amintirea acestor vremuri atât de dulci și atât de prezente în sufletul meu, m-am gândit să vă las și un dulce pe care eu l-am îndrăgit mereu: tort de mere cu scorțișoară. Este un desert simplu, aromat, dar care mă poartă negreșit pe aripile copilăriei. L-am “ modernizat “ puțin prin faptul că l-am pregătit fără zahăr, astfel încât să fie prietenos și cu micuții pofticioși.

Mă bucur nespus că Oana m-a primit cu colindul la ea acasă acum în preajma sărbătorilor!  Chiar dacă trăim niște vremuri alese, tot putem să ne bucurăm de lucrurile mici care sunt de neprețuit. Va doresc sărbători de poveste, cu miros de măr copt și scorțișoară!

Cu drag,

Alex”

Iar eu mă bucur foarte mult că Alexandra de la Traditii si Delicii a acceptat invitația de a poposi în locșorul meu de suflet și ne-a împărtășit emoție și lacrimi de nostalgie și o rețetă delicioasă. Vă ziceam că este unul dintre bloggerii care mă inspiră, nu? Ei bine, acum mă impulsionează să pun și eu o fărâmă de îndemânare, un polonic de dragoste, o secundă de motivație și să gătesc pentru cei dragi.

Sărbători frumoase, cu lumină și bucurie în suflet, delicioase!

5 gânduri despre „Amintiri din copilărie: sărbătorile la țară și un tort cu mere și scorțișoară (GP)”

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s