Blogger

Despre recunoștință și emoții cu Issabela Cotelin (GP)

„M-ai rugat într-o seară să vorbesc despre emoții sau recunoștință, sau despre ambele, pe blogul tău, o invitație pe care am acceptat-o cu mult drag.

Am zis imediat în gând că da, ce mare lucru… dar pagina albă, nou-nouță a laptopului se încăpățâna să rămână imaculată. Niciun pixel nu prindea contur. Pentru că emoțiile, recunoștința se simt, nu se povestesc, mă gândeam iarăși, într-o apărare a mea necerută de nimeni.

Și-au mai trecut niște zile și-a venit feeria sărbătorilor de iarnă, cu momentele ei inerente de bilanț și întâmplări inedite, care stârnesc, îndeosebi la sfârșit de an, filosofii nebăgate în seamă pe parcurs.

Despre recunoștință

Am observat că, atunci când nu înjurăm, ne place foarte mult recunoștința, iar aceasta este îndreptată în genere către persoane care o pot primi sau vedea.

Mai mult chiar, recunoștința noastră este îndreptată către titlul, funcția sau poziția celui căruia îi suntem recunoscători, mai rar omului din spatele ei.

Un soi de deferență.

Le suntem recunoscători des, de exemplu, profesorilor sau doctorilor pentru tot felul de lucruri, punându-ne astfel „bine” într-un viitor relativ.

Femeii de serviciu care strânge după noi sau asistentei care ne face copilul să nu plângă în timpul consultației salvatoare nu le știm nici măcar numele, de obicei, iar recunoștința se metamorfozează în banii îndoiți vârâți în buzunarele halatului, în caz că vom mai avea nevoie.

Și am mai observat că sunt, de cealaltă parte, mulți oameni care țin la titlurile lor. Mi s-a întâmplat mie însămi să omit neintenționat în vreo adresare vreun „doctor” sau „profesor” sau chiar „director” după „domnule” sau „doamnă” și să fiu corectată, cu stupoare reciprocă, pe loc.

Ținem tare la funcții și la un statut social. La o ierarhie vădită.

Cât de fals este acest statut, iarăși e vizibil cu ochii oricui. Omul plecat doar de frica sabiei în fața profesorului sau doctorului sau directorului îl bârfește cu același nesaț când iese din câmpul vizual al acestuia.

Înțeleg astfel că recunoștința respectivă se traduce prin nevoia noastră momentană de poziția omului respectiv, nicidecum față de ființa lui, căci astfel n-am spune după ce plecăm „mai dă-l dreac’, c-am băgat în el/ea nu știu cât”…

De pandora recunoștinței virtuale nu mai amintesc, deși o văd zilnic pe ici, pe colo, virtual putem fabula oricât fără reținerea că vom da vreodată socoteală cuiva de ceva, fiind destul de puțin probabil pentru mulți dintre noi să ne vedem față în față.

Eu percep altfel recunoștința. N-o să fabulez acum despre cum îi sunt recunoscătoare unei flori frumoase pe care-am mirosit-o într-o zi când eram tristă și m-am înviorat subit sau despre cum mulțumesc seara, înainte de culcare, lui Dumnezeu pentru că…

Ultimul fapt îmi pare prea intim ca să fie expus, iar pe ambele le consider din alt registru, care nu e obiectul acestui text.Dar, iată, la magazinul din spatele blocului meu, unde merg exclusiv de ceva timp definit, sunt trei vânzătoare. Aceleași.

Una e o femeie comună – genul pe care nu-l reții și nu-l recunoști în alt context. A doua e urâcioasă de-a dreptul, aș plăti pe cineva să cumpere în locul meu când e ea în spatele tejghelei. Iar a treia e un înger. Nu numai că nu te face să simți că abia așteaptă să ieși ca să-și vadă de-ale ei, dar felul în care schimbi cu ea cele trei vorbe, în care cumperi, plătești și pleci e mereu o mică și scurtă bucurie.

Deși pandemia ne-a pus într-un context comun, nu am devenit prietene, însă am văzut-o la fel de senină și egală până și cu niscaiva bețivi clătinându-se în timp ce-și mai cumpărau o sticluță de plastic cu Bucegi.

Astfel că m-am trezit fără să-mi dau seama că-i sunt sincer recunoscătoare când o nimeresc în tură, pentru felul cum e aerul în jurul ei, pentru zâmbetul cald din spatele măștii, pentru starea pe care o creează, în ciuda problemelor personale care-i mai umbresc uneori ochii căprui, obișnuiți.

Și că recunoștința mea e un gând întotdeauna bun care nu se poate să nu conteze undeva, dincolo de lumea fizică în care locuim momentan.

Despre emoții

Viața fără emoții e ca o linie dreaptă, insipidă. O fi ea corectă – politic sau din alt punct de vedere – și bine trasată, dar i se întrevăd începutul și sfârșitul cu ușurință.

Emoția e ceea ce se întâmplă între noi, oamenii, sau între noi și tot ce ne înconjoară. Sau ce ar trebui.

Un exemplu virtual banal: e ziua ta. Primești pe bandă rulantă, că așa se face – specialiștii îi spun efect de turmă – o mulțime de urări, multe identice, din politețe, indiferență, interes, obișnuință.

Câte primești din suflet, câte îți ajung la suflet? Emoția e atunci când simți ceva auzind o voce, citind un cuvânt. Când gândul tău de o clipă se întâlnește cu gândul celuilalt de o clipă și, mai ales, când simți asta.

Restul e inerție.

Un exemplu real banal: în virtutea sorții, gătești. Și eu gătesc și n-o să mint că gătesc, după atâția ani, cu cine știe ce emoție standard sau deosebită. Am însă tot felul de stări în bucătărie. Feliatul morcovilor, de pildă, mă enervează cel mai tare, că-s… tari. Curățatul usturoiului mă plictisește. N-am putut nici cu tutoriale YouTube să tai vreodată ceapa solzișori.

Ananasul mă exasperează cu resturile lui din solzi rămânându-i în trup. Ș.a.m.d. Sunt senzații toate, care intră în câmpul larg al emoției ca noțiune.

M-aș considera lipsită de emoție în clipa în care aș face toate acestea mecanic, cu gândul pe alți coclauri ai existenței, așa cum, din păcate, se întâmplă la multe servicii, în multe săli de clasă, în multe locuri și în mulți oameni. Pentru că, iarăși am observat singură, dacă gătesc plat, fără niciun sentiment, iese o mâncare comestibilă, dar fără niciun gust.

Emoția îmi pare a fi inima din „to be or not to be”-ul altei celebre dileme: e inima mai presus de rațiune? Eu cred că da.

Închei mulțumindu-i Oanei pentru invitație și – cum altfel – cu emoția cuvântului scris, în care sper să fi pus ce simt.”

Iar eu îi mulțumesc Isabelei, autoarea romanului Macii sunt întotdeauna roșii pentru acest guest post minunat. Vă invit să o urmăriți pe blogul Se mai întâmplă pentru că are un stil deopotrivă profund, sarcastic și captivant, pentru că scrie bine atât proză, cât și versuri, pentru că mi se întâmplă deseori să mă regăsesc în scrierile sale, de parcă ar fi pus lupa pe sufletul meu și l-ar fi explorat până la ultimul colțișor.

12 gânduri despre „Despre recunoștință și emoții cu Issabela Cotelin (GP)”

  1. Subscriu la cele scrise de Issabela, mai ales privitor la acele sentimente de recunostinta pe care unii le vad drept mai degraba metafizice, dar sunt pur si simplu anturale, altceva decat acelea pragmatice, indreptate catre fel si fel de somitati (sau nu). Recunostinta e ceva extraordinar, atunci cand e sincera, cand nu e ceruta, ci e pur si simplu simtita si oferita. Cat despre emotii, da! Aici sunt prea multe de spus.

    Apreciat de 2 persoane

      1. am citit… și pe străzile din phila… îl știam, mi-am dat seama după ce-ai scris tu 🙂
        tocmai îi caut ceva mai lent, de cafea, dac-o avea 🙂
        ce lene să scriu cuvinte lungi întregi m-a apucat… :)))

        Apreciat de 1 persoană

  2. Emoționantă , plăcută, inedită, surprinzătoare, cartea Issei.
    Altfel, noi toti avem multe motive de recunoștință. Eu am de la pisicuța ce-o aștept cu drag sa vina să-i dau de mâncare, până la vecina în vârstă ce ieri mi-a bătut în ușă să-mi facă cadou o pereche de mănuși de piele maro. (La prima strigare.. pe negândite. 🙂) Mi-a plăcut mult exemplul tau cu vânzătoarele magazinului tau. 😁

    Apreciat de 2 persoane

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s