Destin

Nu stiu cum ești tu, dar eu cred în destin și într-o limitata libertate de alegere. Veți întreba poate pe ce îmi susțin afirmația și va răspund cu toată sinceritatea ca este doar propria viata și din ce am mai auzit din experienta altora.

O prima întâmplare care m-a făcut sa gândesc asta a fost una relatata de un domn la cabinetul de kinetoterapie la care ma duc. Dumnealui se tratează la un picior, merge foarte strâmb și întrebând cum a ajuns în situația asta, mi-a explicat: „Când aveam vreo 5 ani m-am dus cu mama sa fac un vaccin. Asistenta care mi-a făcut injecția nu avea experiență și m-am ales cu lezarea nervului. De atunci n am mai putut sa pun piciorul în pământ în mod normal.”

Din punct de vedere medical nu pot contesta ceea ce mi-a spus căci nu am cunoștințe medicale, dar ma gândesc la ideea de destin – când faci ceva obligatoriu vârstei, când ești copil și nu ai încă discernământ, poți sa spui ca ai libertate de alegere? Nu sau în cel mai bun caz cea pe care o primești, este cea de la părinți. Dar aici nu era ceva de ales, ci o procedura clara, standard, făcută de milioane de copii din întreaga lume.

A doua întâmplare când ma gândesc la ideea de destin e legata de asa numitele clarvăzătoare. Multa vreme le-am considerat o prostie, pana într-o zi în care a venit una la tara, în poarta și a cerut un pahar cu apa. Apoi, după ce i-a întins mama paharul, doamna i-a luat mâna, s-a uitat puțin și i-a povestit câte ceva din trecutul ei, eu rămânând cu gura căscată. I-a și „prezis” cateva lucruri pe care nu le-am luat în seama pe moment, dar s-au adeverit în timp.

Am inceput sa îmi analizez trecutul și îmi dau seama ca din anumite pattern uri situationale n-am ieșit niciodată și nu are legătură cu ideea de schimbare. Pur și simplu de mica am fost, de exemplu suferinda de ceva și permanent am avut de-a face cu medici, chit ca am făcut ceva sau nu in mod deliberat. Destinul și-l face omul cu mana lui este o idee cel puțin ciudata. Dacă am avea liberul arbitru în orice, ar însemna să nu mai existe atatia copii abuzați de părinți, atâția adulți singuri sau împreună cu cineva, dar nefericiți, atâția oameni bolnavi samd. Cred ca de fapt cea mai mare libertate este cea de atitudine, cum reacționam la ce ne pune în fata destinul.

Sunt de părere ca destinul este asemenea unui cub elastic. Are nevoie de toate laturile pentru a-și pastra forma și dacă încerci sa il desfaci pana la urma revine tot la forma lui.

Voi credeți în destin?

Nu am chef

Nu am chef sa desenez când sufletul îmi cere sa pictez

Nu am chef sa pozez când inima îmi spune sa nu ma aventurez

Nu am chef sa fiu pe placul tău, al ei, al tuturor

Sau sa fiu în al lumii vizor

Nu vreau sa empatizez pentru ca tu sa te simți bine

Și nici sa ma sacrific pentru nimeni

Nu imi cere sa zâmbesc de complezenta

Mai bine dă-mi dreptul la absență

Nu ma hrăni cu iluzii, nu îmi vinde minciuni

Mai bine deschide ți inima și adevărul îmi spui

Baloane și ciocolata aerata se împrăștie în univers

Iar noi întindem mana și le culegem din mers

Nu mai au același gust, au devenit amarui

Căci și inimile noastre s-au făcut ruginii

S-au uitat, s-au strepezit și s-au rătăcit

N-am chef sa le privesc, nu am curaj

Prefer sa las timpul sa teasa un „paianj”

Și mai târziu sa îl atârne de un apus oranj

La Cuțite, un film pe muchie de cuțit

Am văzut recent filmul La cuțite și spre deosebire de Maestrul minciunilor, despre care v-am mai scris, acesta a fost pe muchie de cuțit.

Folosesc expresia denaturand ușor sensul, dar mi se pare potrivita pentru a clarifica impresia după vizionare, un film între ceva ceva ce seamăna cu romanul 10 negri mititei, al Agathei Christie, adică o drama și o comedie ușoară, de weekend. Cred ca finalul neașteptat îl apropie mai mult de carte, dar nu mi s-a părut atât de bine reflectata intriga.

Pe scurt avem 10 invitați, rude apropiate ce se reunesc sa îl sărbătorească pe tatăl familiei la a 85 a aniversare, Harlan Thrombey, un scriitor renumit și un excelent om de afaceri. Rolul este interpretat magistral de către Christopher Plummer si alături de el ii veți regăsi pe agentul 007 Daniel Craig, precum și pe actuala iubita a lui Bradley Cooper Ana de Armas.

Harlan este găsit mort în camera după terminarea petrecerii și Benoit Blanc, un faimos detectiv interpretat de Daniel Craig este angajat sa elucideze misterul morții bătrânului. Mi-a plăcut Craig in filmul La Cuțite, rolul de detectiv i-a venit mănușă și suspansul a crescut pe măsura fiecărui dialog cu fiecare invitat în parte. Descoperim ca aproape toți aveau interes sa îl omoare și ca seara fusese extrem de tensionata, presărată cu diverse conflicte.

Va spuneam că La Cuțite a fost pe muchie de cuțit, căci modul în care se descoperă „criminalul” îl face sa alunece spre comedie, pare totul prea previzibil și ajungi sa te întrebi pentru ce atâta adunare de forte, doar pentru a-i pune în valoare calitățile lui Daniel Craig?

Finalul, total surprinzător, mi-a modificat totuși percepția și asa am ajuns sa ii dau 8.5 din 10. Dacă l-ați văzut deja, cum vi s-a părut?

🌟🌟🌟🌟🌟🌟🌟🌟

Botixata de albină vs botoxul senzual

Bzzz Bzzz! O albină nesuferita roia în jurul ei de mai bine de 10 minute. Abia terminase tratamentul și era atât de îndrăgostită de imaginea ei, ca s-ar fi pupat singura dacă ar fi putut.

-Iubitule sunt gata! Ne vedem în seara aceasta? La ce local?

-Știu unul luxos draga mea, tocmai s-a deschis în Centrul Vechi! Sa te pregătești ca vin sa te iau diseară la 20!

-Bzzz, bzz!

-Au au, ce albină nesuferita! O Doamne m-a înțepat! Cum o sa apar diseară asa în fata iubitului?

Plângea de ți se rupea inima și a trecut un bețiv pe lângă ea, pe care l-a înmuiat cu totul!

-O domnita asa frumoasa ca dumneata sa plângă? Cum se poate?

-Normal, doar m-a înțepat o nenorocita de albină!

-Aaa, deci ea v-a făcut buzele astea asa mari! Dar arătați bine și asa, cum ii spune ca am uitat? Aa, botixata!

-Mars de aici, nu ti-ar fi rușine! Ochii domnitei de culoarea smaraldului se umplura și mai tare de lacrimi!

-Ptiu ciudata muierea asta „botixata”! Mai bine de-a mea, ca are buze subțiri ca niște linii anemice. Ar fi fost bine să-i găsesc și ei o albină sa o facă botixata!

Tânăra domnita s-a încumetat în sfârșit sa plece spre casa. Ajunsa acasă, a luat cu asalt baia și toate cremele, a încercat pana și cu gheata dar urma albinei tot nu dispărea. Se gândea dacă sa îl sune pe iubi sa amâne cina, când auzi soneria.

-Cine e?

-Eu draga mea!

-Oh Doamne ce ma fac? A deschis ușor ușa, și-a dus mana la gura și s-a ferit de sărut!

-Ce ai pățit iubito, ești bine?

-Chiar deloc, m-a agățat o albină azi, tocmai azi când voiam sa îți prezint noile mele buze! Nu-i asa ca sunt divine?

-O da, păcat, dar sa știi ca nu îți stă rău deloc nici asa. Botox senzual, ai putea chiar sa le aduci la mărimea de acum?

-Serios, îți place iubitule? Sigur ca se poate, am un doctor estetician de-a dreptul grozav!

-Hai sa sărbătorim draga mea! Poate vorbești cu medicul tău sa îmi facă și mie o ridicare a pomeților. Vârsta începe sa își arate dinții nemiloși!

-Te ador asa cum ești, dar dacă tu vrei sigur vorbesc! Acum hai în cuibușorul nostru de nebunii!

Peste o săptămână din cabinetul medicului estetician ieșea un tânăr cu jumătate din ten care pesemne suferise o arsura foarte grava, buza de jos arsa aproape complet. Costul operației se ridica la câteva mii de euro pe care nu și-o permitea. A ieșit din cabinet cu lacrimi în ochi si cât pe ce sa se lovească de tânără domnita „botixata” de albină.

-Bună ziua domnule doctor sunt incantata sa va revăd. Atât de bine se comporta botoxul aplicat încât am decis ca ar fi cazul sa mai mărim cu câțiva centimetri. Botoxul senzual ma face irezistibila!

-Sigur facem! Cat doriți dvs! Nu va mai fi la fel de scump ca la prima operație! Acum facem un mic retuș ca să zic asa!

-Nu e absolut nicio problema! Câteva mii de euro pentru senzualitate merit oricand! Dar ce aveți aici?

-Cutia Milei stimata doamna! Dacă doriți sa donați, as vrea sa îl ajut pe tânărul care tocmai a ieșit! E foarte grav ce are și nu își permite operația!

-Nu prea am mărunt, poate data viitoare!

-Sigur cum ziceți. O albină se agita prin încăpere și aripile i se mișcau și mai rapid de ciuda! Ii părea rău că nu îl putea ajuta pe tânăr! A ieșit afara pe geam, prea o dureau ochii de atâta alb, de atâta roșu senzual și de atâta ingustime a sufletului!

*Povestea nu trebuie luata în serios, este un pamflet!

Călăul dragostei de Irvin Yalom – 4 motive să o îndrăgești

Am terminat 354 de pagini în 3 zile, eu care nu am mai citit cărți atât de voluminoase de vreo 2 ani. Mi-a plăcut foarte tare deși nu este un roman de acțiune sau de dragoste, cum ar sugera titlul Călăul dragostei.

Este o colecție de istorisiri reale din practică a psihoterapeutului Irvin Yalom, de altfel și doctor în psihiatrie. Le-am devorat e cel mai potrivit verb pentru a descrie cum și mai ales cât de repede le-am citit și fără sa vreau m-am regăsit în amalgamul de sentimente pe care le-au încercat unii dintre pacienții domnului doctor Yalom.

E imposibil sa nu te regăsești, din moment ce avem un curcubeu de stări, de situații, de oameni atât de diferiți și cu un punct comun: nevoia de regăsire de sine, conștientizata sau nu.

  • Thelma, o doamna de 70 ani, căsătorită, care se îndrăgostește de terapeutul ei în urma cu 8 ani și de atunci trăiește cu obsesia celor „27 de zile de fericire maxima”
  • Carlos, bolnav de cancer limfatic încearcă sa își ignore suferința și sentimentul de neputință asociat, implicându-se doar la nivel sexual în relațiile cu femeile
  • Betty, o tânără a cărei problema cu greutatea, ascunde o trauma legata de moartea tatălui ei
  • Penny, o mama cu trei copii este nevoita sa facă fata decesului fiicei, divortului și infracțiunilor comise de ceilalti doi copii
  • Elva, o doamna cu posibilități materiale foarte bune își vede sentimentele de securitate și de dragoste amenințate după moartea soțului și după ce este tâlhărita
  • Marie, o femeie frumoasa, care își regăsește echilibrul după moartea soțului datorita procedeelor psihoterapeutului, printre care și hipnoza
  • Dave, cel care păstrează scrisori din tinerețe, de mai bine de 30 ani
  • Saul este savantul orfan care cauta aprobarea celorlalți și căruia ii e teama de orice mica greseala
  • Marge este o tânără fără pic de încredere în propria persoana și în același timp o tânără abuzata sexual de tatăl ei, aflata într-o relație deficitara cu mama ei.
  • Marvin, contabil, aflat în pragul pensionarii manifesta dintr-o data probleme de natura sexuala și migrene puternice. În spatele suferinței fizice descoperim o drama de familie, cu o relație disfuncționala între un el, pentru care sexul are rol calmant, aidoma unui medicament și o ea, care nu mai iese din casa de ani buni, care nu permite vizite și asta pentru ca studiile neterminate i-au creat un sentiment de inferioritate.

Poate ca poveștile lor sunt mai grave decât ale noastre sau poate ca noi nu dam atâta importanta suferințelor prin care trecem. Oricum ar fi, eu va recomand aceasta carte din cel puțin patru motive:

  1. Pentru ca înțelegi ca și mine, ca orice se intampla in viata ta, fie de bine sau de rău, ești RESPONSABIL! Aici intra inclusiv responsabilitatea schimbării propriei persoane în urma psihoterapiei.
  2. Psihoterapeutul este un om supus GREȘELII, ca noi ceilalți. Complexitatea mintii umane, subiectivismul, decalajul între ce gândim, ce transmitem și ce recepționează celalalt, la care adăugăm omisiunea cu sau fără intenție din partea pacientului, îngreunează diagnosticul. Oricât de experimentat ar fi un medic sau un psihoterapeut, tot vor exista cazuri fără rezolvare.
  3. COPILĂRIA este un punct marcant în evoluția oricui și fundamentul pentru un start sănătos în viata. Mare parte dintre pacienții doctorului Yalom au avut probleme în copilărie. În același timp, asa cum Yalom mărturisește, demersul întoarcerii spre trecut se face doar dacă ajuta pacientului în prezent pentru a-și lua o lecție, a închide o rana samd. Mi-a plăcut și ideea ca un medic bun se perfecționează continuu și își evaluează, confrunta propriile temeri, el luându-și chiar un concediu sabatic.
  4. Noi oamenii suntem mai mult decât CNP, marca, coduri de boala din manualul de diagnostic. Yalom subliniază graba unora de a introduce oamenii într-un cod de boala, care în fapt nu spune mare lucru, nu identifica persoana. Suntem imprevizibili, pe cât de rezistenți la schimbare, pe atât de puternici sa ne schimbam chiar și la vârsta a treia, superficiali dar și dureros de profunzi în situațiile limita, cum este moartea sau pierderea cuiva drag. Și mai presus de orice suntem EMOȚIE!

Prajitura cu portocale

Am deschis o cutie de bomboane de la o prietena și am descoperit una dintre bomboane cu gust de portocale. Mi-am adus aminte de vremurile în care făceam prăjitură cu portocale. Va las și vouă rețeta aici:

6 oua, 220 gr zahar, 220 gr faina, 6 linguri unt topit (caldut – nu fierbinte), 1 plic praf de copt, 1/2 lingurita extract de vanilie, coaja rasa de la o portocala mare, 1 praf sare, 100 ml suc de portocala + 1 lingurita coaja rasa de portocala.

Dacă aveți mixer, totul e foarte simplu – bateți albușurile cu un praf de sare, separat în alt bol mixați gălbenușurile cu untul topit și cu vanilie. Apoi turnați spuma albusurilor peste gălbenușuri, adăugati coaja de portocala rasa, in mod treptat faina și praful de copt pana este totul omogen. În tot acest timp va folosiți de mixer cum ziceam.

Conform rețetei se pune sucul de portocala după ce am pus la copt prăjitura cu portocale, la 180 de grade timp de 20 de minute. Eu am modificat rețeta în sensul ca puneam sucul de portocala direct în compoziție și în loc de zahar normal am pus zahar brun. Iese mai dulce, asa ca aveți grija cu cantitățile!

Si ca prăjitura cu portocale sa aibă mai mult farmec, puteți face și câte un răvaș drăguț, personalizat pentru oricine o gusta.

Va las și eu o mica poezie:

Prăjitura cu portocale e desertul cel pufos

Pentru copii cuminți, neastâmpărați și de-a dreptul nazdravani

E de-a dreptul delicios

Ba e bun și pentru oameni mari

Căci îndulcește sufletul și întărește corpul

Și aduce îndrăgostitii aproape, acolo unde le este locul

O zi buna se cunoaște de dimineata

Dacă o începi c-o portocala și un zâmbet larg pe față

Dacă o începi dăruind o prajitura

Ai făcut o fapta buna

Bun cu bine sa se adune

Și tot anul sa va meargă de minune!

Frica de Singurătate este fuga de responsabilitate

Am inceput sa citesc Drumul către tine însuți. Este o carte foarte bine scrisa, clar, simplu de către un psihiatru și pornind de la ea va povestesc puțin despre frica de singurătate.

Prima idee din carte, care m-a dezorientat mai mult decât uimit este legata de amânarea satisfacției, faptul ca noi oamenii preferam confortul prezent în locul suferinței, care ne ar putea oferi satisfacții mai mari pe termen lung. Dacă va întrebați cum vine asta, va voi explica prin intermediul unui experiment văzut pe YouTube. Li s-a dat mai multor copii, de vârste diferite câte doua bomboane și tuturor li s-a spus că, dacă rezista un anumit interval orar fără sa le mănânce, vor primi alte doua. La început era câte un copil într-o cameruta și i se filma comportamentul, apoi au fost plasați doi copii în aceeași incapere. Cert este ca doar câțiva au reușit sa reziste tentației și oricum au făcut o mai bine cei care au stat singuri în camera, decât atunci când erau doi.

Noi oamenii păstrăm și la vârsta adulta aceasta predispoziție de a alege confortul și tot ce ne aduce satisfacție pe termen scurt, ori autorul cărții exact în aceasta privința ne avertizează. „Viata este suferință”, dar cu cât știm sa amânăm mai mult momentul recompensei, al satisfacției de moment, cu atât vom fi mai bine pe termen lung. (Pentru moment atât din carte, revin cu alte idei atunci când o termin).

Dar asta implica o relație cu sinele foarte sincera ori în graba nebuna, în viteza evenimentelor uitam de noi, de nevoi și mergem în spiritul turmei. Și mai e ceva ce eu am resimțit acut în perioada asta de boala – frica de singurătate. As îndrăzni sa spun ca este mai acuta chiar decât teama de moarte.

Frica de singurătate nu înseamnă doar sa stai singur, izolat între patru pereți și sa aștepți pe cei dragi sa se întoarcă de la munca. Adică sa nu socializezi cu nimeni.

Frica de Singurătate este atunci când ramai tu cu tine și îți vin în minte multe lucruri și începi sa refaci puzzle-ul vieții. E un moment teribil, pentru ca rămânând doar eu cu mine, nu pot sa blamez pe unul sau pe altul pentru ca au creat condiții pentru anumite întâmplări nefaste din viata mea, nu pot sa ma sustrag unui nou șir de decizii, nu pot sa fug de responsabilitate.

Frica de Singurătate este în fapt fuga de responsabilitate, căci cele doua sunt dezgolite de incertitudini, de prejudecăți, de voci exterioare și se privesc una pe alta iar tu ești prins la mijloc, între ele. Mi-am dorit sa fug când le-am văzut goale pe amândouă și cerând mintii și inimii claritate. Nu am putut sa le mint, sa le spun ca este o clepsidră cu confuzie care circula dinspre inima spre creier sau ca avem timp sa luam decizii altădată.

Vrând nevrând a trebuit sa recunosc acele momente în care nu am avut răbdarea amânării satisfacției, în care m-am lăsat prea ușor doborâta de alți oameni, în care am făcut rău cu gândul sau cu cuvântul, în care am cautat calea cea mai scurta spre fericire și nu cea care mi se potrivea.

E infinit mai ușor când ești înconjurat de oameni, căci zumzetul lor acoperă incertitudinile din suflet, frica de Singurătate este umpluta cu viețile altora și responsabilitatea se diluează în neant.

Și totuși zilele astea ma forțez sa rămân și singura, e nevoie și de o astfel de perioada pentru ca sufletul sa își facă și el curățenie. Voi lua singurătatea ca pe un drog, cum spunea odinioară Adrian Păunescu.

Voi cum vedeți frica de Singurătate?

Dansează iubito, dansează

Hai iubire sa dansăm

Pe ritmuri de gheata sa patinam

In strălucirea sticloasa sa ne oglindim

Fiorii iubirii și cu căldura inimilor sa o topim

Dansează iubire, danseaza

Mii de cercuri desenează

Învârte te la nesfarsit

Chiar și când inima mea s-ar fi oprit

Știi ca îmi doresc sa visezi cu ochii deschisi

Sa nu îți fie frica sa riști

Sa ai inima ușoară ca un fulg de nea

Și lina și plina ca un strop de catifea

Nu te uita în trecut și nu compara

Iubirea mea cu a altuia

Eu te voi iubi la infinit și îți voi veghea pasii

Tu vei suferi când nu voi mai fi

O știu, dar ochii tai de safir și gura ta plina de prețioase perle

Corpul tău de sirenă și mâinile tale de aur

Au nevoie de iubirea ca albinele de un fagur

Da-ți voie sa iubești, sa strângi în brate, sa zambesti

Chiar de n-oi mai fi, tu sa nu te ofilesti

Dansează iubito, dansează cu pasiune

Si lasă ma sa te privesc cu toată inima mea

In timp ce mintea îmi va șopti o rugăciune

Și atunci ma voi urca pe o stea

Din înaltul cerului îți voi răspunde cu DA

Orice îmi vei cere îți voi implini

Și ca un pinguin invizibil te voi insoti

In călătoria noastră de mult planificata

Spre Antarctica, tara ghețarilor și a pinguinilor

Ocrotitoarea promisiunilor

Dansează iubito, dansează și colorează în rosu

Fulgul de nea ascuns în inima mea

Tot ce nu ți-am spus sau renașterea unei familii

Tot ce nu ți-am spus a fost desemnata cartea anului pe Amazon și autoarea ei este Celeste Ng, o scriitoare americana de origine chineza, în vârstă de doar 39 ani. Spun acest „doar” pentru că nu îmi închipuiam această adâncime sufletească la o persoană atât de tânără. Este povestea renașterii unei familii și am descoperit-o grație Mădălinei, al cărei blog îl citesc constant. Are un echilibru între rațiune și simțire în fiecare articol, care îmi da mie un sentiment foarte fain, de imparțialitate, încât rar imi scapa ceva ce ea scrie, chiar și atunci când nu rezonez cu părerile sale.

Am citit și acest articol și am hotărât sa îmi aleg una dintre cărți. M-a atras descrierea și m-a captivat atât de mult Tot ce nu ți-am spus, încât am dat-o gata în 48 ore, incluzand și orele de somn.

Tot ce nu ți-am spus este un roman care pica greu la inima și chiar și acum, după terminarea lui, ma apasă un sentiment teribil de tristețe, de neputință dar și de eliberare, speranța.

America, în prezent tărâm al tututor posibilităților, în trecut rasista și discriminatorie

In America anilor 1977 o drama de familie zguduie un mic orășel – o tânără de 17 ani este găsită moartă în lacul din apropierea casei și încet, natural pătrundem în interiorul familiei fetei.

Descoperim pe James Lee, tatăl, de origine chineza, provenit dintr-o familie foarte săraca și care a reușit, în ciuda diverselor discriminari pe baza de naționalitate și culoarea pielii, sa obțină un post de profesor la Lloyd, unde o va cunoaște pe viitoarea lui soție.

Marylin este una dintre puținele persoane care rămâne la cursurile lui James Lee și se apropie de el, încălcând distanta dintre profesor și elev. Descoperim ca este crescuta doar de mama, o bucatareasa desăvârșită, care o învață să își țină viitorul soț aproape fiind o gospodina fără pereche, în timp ce visele ei de copil se orientează spre medicina, o cariera destinata bărbaților în America acelor timpuri.

Doar ca viața nu ne dă întotdeauna ce ne dorim, astfel ca Marylin afla ca este însărcinată cu James și visele ei se spulbera. Faptul ca James nu este acceptat la Harvard și primește o oferta la liceul Middlewood este doar un pas de confirmare a unui viitor diferit de cel preconizat.

Drama psihologica sau renașterea unei familii?

Cei doi par sa aibă o relație frumoasă, având în vedere cei trei copii – Lydia, Nath si Hannah și doar moartea Lydiei pare sa fie piatra de încercare a familiei. Ne întrebam dacă vom asista la renașterea familiei, chiar dacă sufletele celor patru sunt înmărmurite de durere.

Însă, ca și în viață, roata se învârte iar și descoperim ca trecutul și prezentul sunt un tot unitar, oricât de mult am vrea să îl ingropam pe primul și sa ne reinventam în al doilea. Prin urmare:

Dacă vrei să știi cu adevărat ce e în sufletul unui adult, analizează-i copilăria!

Celeste Ng ne plimba pe axa timpului cu subtilitate și o naturalețe rar întâlnite în romane. Între cele două orologii, al trecutului și al prezentului am regăsit câteva concluzii izvorâte din psihologie și magistral reflectate în acțiunea cărții:

Părinții vor binele copiilor, dar în multe situații proiectează visele lor nerealizate și le pun în cârca copiilor spre indeplinire!

Orice despărțire între părinți trebuie explicata copiilor indiferent de vârstă, altfel ei se vor considera vinovați pentru eșecul familiei!

Exista o granița fina între iubire și ură, iar între ele zace cadaverica, dar cameleonica iubirea condiționată. Este mai nociva chiar decât ura, asa ca feriți-vă de ea și pe voi și mai ales pe copiii voștri!

Mi-aș fi dorit sa regăsesc și cum a evoluat relația între James și Marylin, dincolo de diferențele lor, presiunea societății și aspirațiile diferite – ea spre o cariera de succes, o femeie doctor între bărbați și el un bărbat influent, dar mai ales popular, plăcut de ceilalți in pofida faptului ca s-a născut „altfel”. Dar chiar asa, romanul Tot ce nu ți-am spus este fascinant sub aspect psihologic.

Regăsiți și alte detalii picante din viața de cuplu, precum și secretul din jurul morții Lydiei si alte aspecte condamnate de societate. Cred ca totuși am dezvăluit suficient încât să vă intrige sa îl citiți. Pe mine m-a bucurat, m-a întristat, m-a trecut prin viforul furiei, m-a plimbat în lacul melancoliei și mi-a redat în final speranța renașterii unei familii.

Aștept sa aflu ce v-a trezit și vouă. Cum vi s-a părut?