Dileme de blogger

Ideea acestui articol a pornit de la faptul ca am crescut mult în ultimele zile din punct de vedere al vizualizărilor, în principal datorită articolului Maestrul minciunilor. Și dintr-o data au apărut în capul meu câteva gânduri: oare îmi doresc sa scriu pentru mine sau voi scrie altfel gândindu-mă la ce i-ar interesa pe cititori? Mai exact ma confrunt cu dileme de blogger.

Citeam articolul Ramonei – Ce am învățat în 2019 și mă gândeam la ce a menționat ea – Oare când facem bine, nu o facem tot din egoism mai mult decât dorința de a ajuta? Ca sa extrapolez iată câteva dintre dileme de blogger:

Dilema 1 – Zilnic sau doar când ai ceva de spus?

Îmi zicea Uirebit să scriu mai des, zilnic chiar că am talent. Mi-a sărit în fața prima dilema, aceea a calității. Să fie oare bine să scriu zilnic, chiar dacă poate nu găsesc nimic interesant de povestit sau mai bine aștept să se coacă ideile și apoi să scot un articol de top cum a fost Maestrul Minciunilor? Nu cred în faptul că ne păstrăm același nivel de calitate, pentru ca nicio zi nu seamănă cu cealaltă și când sunt obosită n-am sigur același randament și mai ales inspirație.

Dilema 2 – Pentru suflet sau pentru cititori?

Dacă aștept să se coacă ideile, risc să mă scufund în a doua dilemă, adică a scrie pentru suflet sau pentru cititori. Căci am pornit cu gândul de a fi eu insemi cu gândurile, emoțiile mele aici dar acel egoism mascat sub ideea de a face bine, despre care aminteam mai sus, nu îmi da pace. Pai n-ar fi fain sa se bucure, sa învețe și cititorii mei din ce mi se întâmplă? Și uite așa, acolo unde era doar locșorul meu, îl invadez singură sau mai bine zis îl populez cu oameni care poate ma vor judeca, ma vor alunga din viețile lor sau se vor apropia de mine sau vor cerne întâmplări comune prin prisma unor cuvinte și gânduri de moment pe care le găsesc aici. Și dintr-o data balanța se înclină și eu trebuie să văd spre ce îmi doresc – mai mult spre subiecte mai comerciale, în favoarea egoismului sau spre cele din inima?

Dilema 3 – Aprecieri pentru reciprocitate sau chiar scriu bine?

Aici e o dilema de blogger datorata unor aspecte care nu țin de mine. Sunt persoane care nu îmi citesc articolele, dar îmi dau like la ele pentru ca ma simpatizează ca persoană sau ma rog asa vreau sa cred 🙂 . Și ma trezesc cu o dilema mai ceva decât o bila uriașă care se tot învârte pana ametesc- oare se așteaptă sa ofer și eu apreciere la articole sau chiar ma simpatizează? Și mai important decât atât – oare scriu bine sau ma îmbăt cu apă rece? Nu îmi doresc momentan sa îmi fac blogul cunoscut, de aceea nici n-am investit în reclame pe Facebook sau alte mijloace de promovare, dar țin ca cei care îmi urmăresc blogul chiar sa mă citească, sa ma critice, sa dea un like pe meritul articolului și nu doar pentru ca le sunt simpatica.

Dilema 4 – Diversitate sau nișă?

La început am scris nisat pe un alt blog și mi se părea că mă dezvolt și eu odată cu blogul. Când am decis sa îl deschid pe aceasta, prima idee a fost a diversității. Doar ca diversitatea te aduce un pic mai mult în zona de confort, exceptând situația în care scrii pentru concurs creativ, gen Superblog. Asta pentru că în diversitate, alegi subiectele care îți vin la îndemână și nu exista o disciplina a minții, un focus spre a pătrunde în profunzime un subiect cum este, de exemplu, cand ai un blog de cărți. Apropo de blog de cărți, îmi place mult al Ancăi, dar și articolele Cătălinei, Danei, Mădălinei pe acest subiect. Aici chiar trebuie sa fii la curent, sa îți setezi target zilnic de a citi și dacă mai faci și analize, îți dezvolți niște skilluri pe care nu le scoti la iveala într-un blog cu o mare diversitate de subiecte.

Dilema 5-Sunt cu adevărat Blogger dacă nu mă duc la conferințele de Social Media?

De la Ana Marin ma documentez ce mai e nou pe Instagram, ce alte rețele au mai aparut și le putem folosi cu succes, ce mai spun „greii” la conferințele de Social Media. Dar dacă nu ma pasionează sa fiu mereu activa, sa comentez, sa dau like, sa postez articolele mele pe toate canalele, ci doar când ma trezesc mai bine dispusă, se cheamă ca fac Blogging? Unde începe și unde se termina blogging ul? Este despre scriere creativă 30% și marketing, promovare 70%? Dacă da, sunt Blogger sau o simplă amatoare în ale scrisului?

Cam astea sunt ale mele dileme de blogger, fără îndoială mult prea ușoare fata de cele ale unei femei îndrăgostite in relația cu bărbatul iubit, ale unei mame în privința educației copilului, ale unui bunic in privința obiectelor pierdute. Dacă aveți și voi dileme și le puteți împărtăși, scrieți și veți vedea ce eliberați va veți simți după!

O încercare de a scrie o poveste

Nu mi-am propus sa scriu o carte, e prea mult, prea multa responsabilitate față de cititori, poate chiar prea puține idei. Mi-am dorit însă o încercare de a scrie o poveste și despre asta este articolul de azi.

Povestea începe într-un lan de porumb cu o discuție între doi adolescenți:

-În cinci ani nu mă mai prinde tata pe aici. Fac eu ce fac, dar să culeg porumb nu e de mine. Ce crede, că si-a găsit sclavul pe plantație?

-Bun păi și ce ai de gând să faci? Eu nu zic că e parfum, că îmi place și visez să îmbrățișez coceanul, să îmi iutesc pielea cu frunza de porumb și să îmi rup mijlocul cărând saci, dar asta știu să fac acum și îi mai ajut puțin pe ăștia bătrâni.

-Da prost ești mă Ioane! O să te lege tac’tu de glie, o să fii rob. Mai pupi tu capitală, fete frumoase, verzișori la anu și la mulți ani! Tu o să pupi pământul că în romanu ăla, cum îi zicea?

-Fix Ion de Liviu Rebreanu. Faina carte și grea decizie – glasul iubirii sau glasul pământului. Vezi tu cinstea e o valoare pe care n-o poți cere oricui, trebuie să o simți și să o aplici.

-Care cinste? Fură toți cât sunt la putere, fac un an, doi de pușcărie și apoi îi găsești bine merci în Caraibe. Și tu ce faci? Mori cu cinstea de gât, sărac lipit și n-ai văzut nimic din minunile lumii, nu ai mers cu mașină șmechera, nu ți-ai permis o gagică mișto. Singurul lux – când n-ai mizerie pe sub unghii și palme bătătorite. Zii tu mă Ioane, asta-i viață?

Pexels.com

***

6 ani mai târziu…

-Hai Ștefane să facem o poză împreună!

-Gata Ioane facem. Dăm o tură apoi cu Mertanul? Hai că mi-au luat ai mei drept cadou pentru terminarea facultății. Să nu te prind că mă refuzi!

-Bine, fie!

-Mulțumim mamă de poză, zice Ion cu bucurie în glas. Vin și eu acasă într-o oră, mai am puțină treabă cu Ștefan.

-Sigur băiete, dar să nu uiți să plătești factura, că ne taie curentul. Ai aici bani pentru două luni.

-Nuuu, stai liniștită. Fac eu cinste și îmi dai dumneata data viitoare.

Mamei îi vine să plângă. Parcă ieri mergea de-a busilea, ieri străbătea jumătate de sat sa ajungă la școală, ieri își lua bătaie de la fiul primarului că a îndrăznit să îi zică să nu își mai lase vacile pe bucata lor de pământ și azi? Azi e băiat mare, a făcut Dreptul și l-a depășit pe Ștefan, terminând ca șef de promoție.

Nu îi mai place de băiatul ăsta, la început era muncitor, respectuos dar acum învârte el una alta și mereu îl vezi cu masini scumpe la poartă. Ba mai umbla zvonul și că ar fi silit o fată și dacă nu venea taică-su, o nenorocea. Ceva adevăr o fi la mijloc, căci jumătate de an nu l-a mai văzut în sat. Ion zice că are un fond sufletesc bun și se mai văd, dar ei nu ii place.

Pexels.com

***

O oră mai târziu

-Ei cum ți se pare? Hai sa îți arăt interiorul. Scaune rabatabile din piele, board cu ecran tactil, boxe faine și acoperiș rabatabil acționat electric. Plus ține-te bine – 180 de km la ora. Ce zici?

-Wow! Arată incredibil! Dar totuși n-ai dat mulți bani pe ea? Bănuiesc ca nu e deloc ieftina!

-Mai contează? Hai să dăm o tură, pregătește-te!

-Gata, mi-am pus centura! Să îi dăm drumul!

-Distracție frate! Mai târziu mergem și la fete! Sa vezi ce bombe agațăm! Abia aștept!

-Mai ușor mai Ștefane! Nu țin morțiș să o văd la viteză maximă!

-Haha, de când te știu ai fost fricos! Nu te dezminți! O calc și mai bine!

-Baa, ferește!!!

***

Pexels.com

Trei mașini de politie și un inspector șef. Acesta oferă primele declarații.

-După cum arată pneurile, mai mult ca sigur a avut peste 160 de km la oră. Șoferul are un traumatism cranio-cerebral destul de sever, iar pasagerul din dreapta se zbate între viață și moarte. Fac apel dacă puteți dona sânge. Să ajutăm acest tânăr nevinovat!

***

Cinci luni mai târziu

Ștefan a fost transferat într-un spital din străinătate, s-a recuperat bine. A reușit, grație clanului din care face parte, să scape și de închisoare. L-a costat vreo zece mii de euro, dar măcar a scăpat. Îi pare puțin rău pentru parlitul ăla de Ion, care s-a ales cu o paralizie usoara pe partea dreaptă, dar nu l-a forțat să se urce în mașină.

I-a plătit el medicamentele și primele cinci ședințe de kinetoterapie, dar de acum încolo să se descurce. Dacă taică-său a fost un prost la viața lui și n-a făcut bani, nu e vina lui. Nici Ion n-a fost mai breaz, așa că să stea la coada vacii dacă n-a fost mai capabil.

***

O zi însorită de toamnă

Pexels.com

Frunzele arămii ale toamnei îi bucură ochii lui Ion. Ia porumbul și îl desface ușor. Nu mai poate să alerge, să care porumbul în remorcă de când a avut accidentul. Dar măcar mai poate desface ușor știuleții și se bucură când simte iuteala frunzei pel mână, ca un copil care a făcut primii pași. Tot e bine că a ajuns să își simtă, să își folosească mâinile și că sufletul lui a renăscut.

A cunoscut o fată care l-a acceptat asa cum este și simte că, în sfârșit, a apărut soarele și pe strada lui. Prea mult negru, prea multă neputință, prea puține vorbe bune din partea celui care i-a schimbat viața. L-a iertat, poate și din sentimentul de credință că Dumnezeu vede și are grijă de fiecare sau poate pentru că iubirea i-a colorat mintea în curcubeu. Doar o întrebare îi mai bântuie uneori mintea:

-Oare e asa de rău să fii cinstit? Oare mai e cinstea o valoare sau e el un inadaptat? Mintea ii zice ca nu, viața îi arată contrariul.

Dar alungă gândul văzând-o pe Ileana ca vine cu ochii strălucind de iubire, înseninand chiar și apusul roșiatic de toamnă. Noroc că mai există iubire, noroc ca mai există speranță…

Maestrul minciunilor recenzie de film

După aproape două săptămâni de auto-exilare în casă din cauza problemelor de sănătate și cu toate durerile mi-am luat inima în dinți și am ieșit la un film. Maestrul minciunilor a fost filmul vizionat și i-a avut ca protagoniști pe Hellen Mirren, Ian McKellen si Russel Tovey. Nu îi știam pe niciunul să fiu sincera, dar văzusem trailerul și m-a captivat.

Un el și o ea trecuți de prima și chiar de a doua tinerețe, dar maeștri în ale internetului și-au dat prelungit discuția din online în mediul real, la o cină.

Pare să se închege o frumoasă prietenie, un pic grăbită chiar să atingă o nouă etapă a relației, căci Roy se mută la văduva Betty, deși nepotul acesteia, Stephen, care o are în îngrijire, nu prea este de acord.

Betty pare cucerită de Roy și noi spectatorii devenim indignați când aflăm că Roy este de fapt maestrul minciunilor. Între plimbări romantice, el face afaceri ilegale, reușind cu partenerul său Vincent să păcălească mai mulți investitori să se implice într-un business cu terenuri în Caraibe, pentru ca ulterior să le sustragă fondurile cu ajutorul unei tablete minune.

Am empatizat cu Betty și l-am urat pe Roy și mă așteptam ca următoarea victima să fie chiar ea, doar ca regizorul complică intriga sau mai bine zis Nicholas Searle, autorul cărții după care s-a realizat filmul.

Cei doi pleacă într-o călătorie de relaxare care începe la Berlin, ocazie cu care descoperim noi amănunte picante despre trecutul lui Roy, prin intermediul lui Stephen, pasionat de istorie și investigații. Fost spion de război, complice la o crimă, Roy își asumă identitatea amicului mort și profitând de cunoștințele de engleză, își propune să o ia de la zero, să înceapă o nouă viață în Londra.

Am rămas puțin uimită că iubirea înflorita în inima lui Betty nu s-a clătinat deloc, ba mai mult a fost de acord să se întoarcă cu Roy și să investească împreună într-o afacere care să le dubleze profiturile. Totul sub oblăduirea lui Vincent, partenerul de afaceri al lui Roy, pe care Betty îl îndrăgește încă de la prima lui vizită. Previzibilă și interesantă povestea?

Cu siguranță interesantă pentru că rar am văzut filme cu protagoniști trecuți de 60 ani în rolurile principale, pentru că m-a ademenit ideea unei povesti de iubire chiar și la această vârstă, pentru că m-a ținut cu sufletul la gură prin modul în care s-au adăugat elementele poveștii.

În niciun caz previzibil filmul și în primul rând pentru acest motiv mi-a plăcut Maestrul minciunilor. Nu vă dezvălui finalul, dar zic să mergeți să îl vedeți.

De la mine are un 8.7, sunt curioasă cât îi veți da voi. Dacă l-ați văzut, ce părere v-a făcut?

Dana Budeanu – un stil inconfundabil

Până la emisiunea Verdict nu știam prea multe despre Dana Budeanu. Că este stilistul Andrei și cam atât. Și cum Andra e o cântăreața pe care am ascultat-o și am urmarit-o de-a lungul anilor, chiar am remarcat o îmbunătățire la nivel vestimentar. De la burtica goală și totul mulat la rochii de gală superbe în cadrul concertelor de la Sala Polivalenta și nu numai, e cale lungă. Fără îndoială că Dana Budeanu a avut un rol esențial în această tranziție.

Dar am descoperit o alta față a Danei Budeanu datorită emisiunii Verdict pe care am urmărit-o pe YouTube. A fost un sentiment contradictoriu, dar urmărind-o în câteva episoade, mi-a părut destul de coerentă și cu câteva observații mai mult decât decente, de bun simț de exemplu „sportivii nu trebuie să epateze decât prin performanță”.

Iar la capitolul vestimentar nu îi putem reproșa prea multe, consider sfaturile ei extrem de utile. Cum ar fi importanța unei ținute adecvate pentru o gală, black dress code preferabil și atenția la detalii cum este în cazul asocierii rochiei lungi cu sacou. Și mi-a plăcut iar o observație de bun simț legată de acele panouri publicitare cu numele sponsorilor. Sunt în asentimentul Danei Budeanu că este de prost gust să vrei să apari pe toate gardurile, chiar dacă ai un merit deosebit că ai făcut o donație, un act de caritate. Când vrei să faci un bine, îl faci și nu ai nevoie de bâlci sau de propagandă.

Una peste alta, Dana Budeanu are un stil inconfundabil nu doar la nivel de limbaj și vestimentar, la fel de bine și ca prezență scenică. Dacă aveți răbdarea să o urmăriți, descoperiți că este un om pasionat de moda și cu unele sfaturi mai mult decât decente, de urmat, nu doar o „frustrata care își dă cu părerea despre orice”, cum am mai citit pe diverse site-uri. Da, sunt de acord ca reacția ei în campania Dăruiește viață a fost deplasata, dar nu o putem anula ca om doar pe baza acelei declarații. Ce sa mai zicem atunci de mulți dintre politicienii români și de atâția alți corupți, care nu se rezuma la vorbe, ci chiar fură pe bune?

Până atunci urmăriți un episod cu Dana Budeanu și indiferent de cum o veți cataloga, sigur va veți și amuza:

Rezoluții pentru 2020

Sa citesc mai mult, măcar 12 cărți pe an

Sa mănânc mai sănătos, mai organizat

Sa am mai multa grija de sănătatea fizica

Sa fac mai multe lucruri pentru sufletul meu, cum ar fi să călătoresc mai des imediat ce-mi va permite sănătatea

Sa ma justific mai puțin pentru deciziile, atitudinile sau reacțiile mele

Sa păstrez in viata mea doar oamenii care îmi fac bine, calitate în detrimentul cantității

Sa ma apropii mai mult de Dumnezeu pe care l-am ignorat in ultimii 5-6 ani

Sa îmi ascult mai mult intuiția, am ignorat o și m-am ales numai cu rele

Sa ma redescopăr pe mine – poate un nou talent, poate ceva ce nu știam despre mine sau sa învăț ceva nou. Fără presiune, doar din plăcerea de a învăța.

Sa învăț arta singurătății, căci în singurătate ne apropiem de noi înșine cu adevărat

Voi ce rezoluții aveți?

Cand simți ca nu mai ai aer

Cei care suferă de astm sau alte boli respiratorii ma vor înțelege mai bine, ei simt pe propria piele cum e când simți ca nu mai ai aer. Dar nu mă vor înțelege la fel de bine ca cei care gândesc cu inima.

Când simți că nu mai ai aer îți pui masca de oxigen în cazurile patologice sau deschizi geamurile cum am făcut eu acum. Sunt toate ferestrele deschise și pătrunde aer rece, de iarna și mă simt puțin mai bine.

Prea m-am sufocat în gânduri grele, viitor cu prea multe pete de negru și prea puțin pastel. Prea m-am exilat în casă, ca într-o cutie cu chibrituri și mi-am pus sufletul, dar mai ales trupul la adăpost. Oi avea eu o suferință grea, dar uite acum mi-am făcut curaj sa las aerul proaspăt, rece să-mi biciuasca fața. Știi ce bine e? Dintr-o dată senzația încercată când simți că nu mai ai aer a dispărut și nici inima n-a mai luat mintea așa în serios.

Și un zâmbet larg înfrigurat mi-a luminat chipul și mi-a adus aminte de copilărie – frig, zăpadă, obraji roșii, imbujorati și un suflet ușor ca fulgul. Și alergam cât ma țineau piciorușele și sunetul cristalin al râsului încălzea cerul și omătul.

Și mintea a alergat mai departe în curtea școlii în care mă jucam cu colegii și făceam oameni de zăpadă și apoi îi preschimbam în bulgări aruncați unii în alții.

Și la gura sobei apare bunica mea spunându-mi poveștile oamenilor din sat, părinții mei dansând ușor în zăpadă și prinzându-ma între ei și încet încet aerul proaspăt si rece cerne un optimism ușor.

Când simți că nu mai ai aer, deschide larg ferestrele, lasă valul de aer rece să îți pătrundă inima, să dea la o parte ceața amintirilor și să te facă să zâmbești. Acum mi-am luat și o carte să pornesc incursiunea spre viitor – 40 zile de Chris Simion, despre ea într-un articol viitor.

Mă duc să închid geamurile, mi-e frică de prea mult aer căci nu vreau să pătrund prea adânc în amintiri. Cine știe peste ce dau, mai bine o felie subțire de tort decât un tort cu cireșe stricate.

Respir ușor, respir profund și în al cărții mister mă scufund. Ce bine e să ai aer!

O femeie, un bărbat, o relație de egalitate

Deși e Crăciunul, nu mi vine a scrie despre asta, v-am transmis câteva bancuri mai mult pentru partea funny, cea serioasa din această sărbătoare o simțiți voi mai mult sau mai puțin. Citind Una dintre noi e de prisos și picandu-mi în mână un material despre violenta domestica, m-am gândit la EA, la o femeie. Era un citat pe Facebook despre egalitatea între o femeie și un bărbat și cum ea este net superioară lui, regăsiți varianta în engleza care sună mult mai bine :

Suna puțin cam feminist și e oarecum paradoxal, căci o spune tocmai un bărbat, dar mai presus de ceea ce poate face o femeie și ceea ce poate face un bărbat este de fapt relația dintre ei.

Nu cred în ideea de superioritate, mai degrabă în abilități diferite – O femeie este mai empatica, mai diplomata, mai atenta la detalii, ea poate da naștere în timp ce un bărbat este mai straight forward, adica mai direct, are o gândire orientata mai mult spre ansamblu decât spre detalii, este mai puternic din punct de vedere fizic și compensează lipsa unei sarcini cu prezenta, sentimentele, grija de tata. Mai ales în cazul taților de fete, această abilitate este incredibilă, oferă un sentiment de protecție, siguranță și încredere pe care nimeni din lumea asta nu îl poate dărui.

Pe de altă parte, cu excepția nașterii, aceste abilități se dobândesc și înfloresc într-o relație de iubire. Va suna cliseic ce voi spune acum, dar cred cu adevărat că:

  • O femeie este mai frumoasă, mai încrezătoare când merge la brațul unui bărbat care o iubește.
  • Un bărbat se preocupă mai mult de el, atât fizic cât și în suflet când este iubit.
  • O femeie dăruiește mai mult când se simte iubită și apreciată. Orice lucru pe care îl atinge, de la mâncarea preferată la căminul lor poartă amprenta dragostei și găsește energia de a zâmbi la sfârșitul unei zile încărcate.
  • Un bărbat care iubește și este iubit este mai responsabil, se preocupă mai mult de evoluția lui profesională, personală și este mai ambițios. Viitorul în doi este o provocare pe care și-o asumă în primul rând la nivel material.
  • O femeie care iubește iartă mai ușor, uită mai repede și închide ochii la micile scăpări ale soțului – un pahar în plus la o petrecere sau o privire mai lungă către o altă femeie. Faptul că închide ochii nu o face mai naivă, ci doar mai înțeleaptă. Ea știe limitele și decide cât de mult acceptă atunci când sunt încălcate.
  • Un bărbat care iubește poartă respect femeii iubite! El se cenzurează când simte că ochii îi fug spre altcineva, îi vorbește deschis ei chiar și atunci când a întrecut limitele și nu ridică tonul nici măcar în situații grave. Căci mai mult decât ce spune, contează „cum o spune și cum o face să se simtă” pe femeia iubită.
  • O femeie când iubește are timp pentru ea, pentru relația ei și mai puțin pentru viața altora, pentru bârfă, pentru nimicuri. Căci viața ei se măsoară în clipele ei, nu în ce trăiesc alții.
  • Un bărbat care iubește nu uită de aniversări și din puțin face rai. M-a impresionat povestea unui tânăr care nu avea bani de inel de logodnă pentru prietena lui, dar a luat o hârtie ceva mai rezistenta, similar cu plasticul și o mică perlă din colierul mamei și a realizat un inel pentru EA.
  • O femeie care iubește stabilește reguli și limite, căci înțelege nevoia unei relații sănătoase. Nu o vei vedea trudind în bucătărie sau făcând casa bec doar pentru că soțul ei apreciază curățenia și mâncarea bună. O vei vedea făcând aceste lucruri doar dacă și-a asumat aceste activități, fără să simtă nevoia unui reproș pentru el sau că ar face un sacrificiu.
  • Un bărbat care iubește va fi mai atent la nevoile partenerei. Poate că sâmbătă era seara de băută cu băieții, poate că e cel mai fain meci de fotbal, dar când știe că ea are nevoie să îi fie alături, vor decide împreună prioritățile.
  • O femeie care iubește merge până la capătul lumii și înapoi pentru el, indiferent de piedici.
  • Un bărbat care iubește nu ridică nici măcar un deget asupra femeii și nu pentru că a fost educat să nu facă asta, ci pentru că înțelege dualitatea iubire violență. Când iubirea devine violenta, este de fapt ură, neputință, frustrare. Iubirea și violența sunt incongruente, două linii paralele care se întâlnesc doar când intervine patologicul, boala psihică. Nu poți pretinde ca iubești maltratand trupul femeii „iubite”, căci trupul și sufletul sunt două fețe ale aceleiași monede.
  • O femeie care iubește și un bărbat care iubește sunt o familie, chit că au sau nu un act la mână și au o relație de egalitate. Când intervine superioritatea, iubirea se scurge și rămâne orgoliul, un șarpe veninos care suge sângele iubirii picătură cu picătură.

Nu știu daca am reușit să ajung la inimile voastre cu un text asa cliseic, dar esențialul este că iubirea nu are strop de dramatism. Dacă simțiti că are, sigur nu e relația potrivită. Iată un curcubeu care ne face să zâmbim și să trăim din plin, este curcubeul iubirii!

Prea mult despre Revoluție, prea puțin despre prezent și viitor

În ultimile 5 zile sau poate și mai bine a fost invadată media cu povești despre Revoluție. Un documentar cu adevărat deosebit aici. S-au trezit mulți să povestească cum a fost, cât de implicați au fost ei și pe Facebook a ieșit o ploaie de news mai mult sau mai puțin fake. Personal n-am decât o amintire din perioada aceea, căci aveam doar patru ani. Eram în casă, cu televizorul deschis și mama l-a închis căci se auzeau împușcături și m-a pus să stau cuminte în dormitor. Nimic spectaculos sau dramatic, căci m-a binecuvântat Dumnezeu și nu a murit nimeni din cei foarte apropiați. Dar mă simt nemulțumită de un lucru – vorbim prea mult despre Revoluție și prea puțin despre prezent și viitor.

Tot încercăm să ne poziționam față de uciderea lui Ceaușescu, să comparăm minusurile și lipsurile perioadei de atunci cu ce se întâmplă acum. Ba că atunci nu exista libertatea cuvântului, dar exista o industrie înfloritoare și fiecare avea un loc de muncă după ce termina o facultate sau un liceu profesional, ba că nu aveam ce pune pe masă, dar acum avem oferte nenumărate și bani puțini, ba că se făcea școală cu adevărat atunci și lista poate continua.

Dacă nu ați observat încă un pattern, vă spun un secret: trecut, trecut, trecut și zero prezent, zero viitor. Vorbim în continuu despre Revoluție, despre trecut, dar nu avem idee cum am contribuit noi la prezent și cum putem înfrumuseța viitorul.

Poate este o meteahna a noastră ca popor, la fel ca și „moartea caprei vecinului” despre care scria Mihai Vasilescu pe blog, poate că ne este mai ușor să ne victimizăm decât să ne asumăm lipsa prezenței la vot, lipsa inițiativei individuale în privința educației propriilor copii, învățării și mai ales aplicării cinstei și corectitudinii indiferent de interes, lipsa asertivitatii în relația cu cei care comit abuzuri.

Cert este că atâta timp cât vom povesti prea mult despre Revoluție, vom rămâne ancorați în trecut, ne vom spăla pe mâini de prezent sau îl vom trata cu nepăsare, lăsând frâiele democrației pe umerii altora, „stricatilor aia de guvernanți” care fură, mint, pedepsesc pe nedrept, își iau pensii speciale și ne vom plânge viitorul.

N-am văzut pe nimeni care să iasă în fața, să își asume mizeria în care suntem și să spună că în următorii cinci ani vom merge cu planul A de redresare economică, că vom implementa n măsuri, ale căror consecințe vor fi x, y, z pe termen scurt și că pe termen lung totuși vom ajunge acolo unde ne-am propus. Și nu, nu este că nu avem viziune sau oameni pregătiți! Ne pasă prea mult să moară capra vecinului, ne place prea mult rolul de victimă căci e nul din perspectiva responsabilităților.

Cei săraci rămân cu plânsul, cei bogați își trimit copiii în afară, își asigură bătrânețile și fac puțină gargară de ochii lumii și uite așa vor mai trece alți 30 și încă 30 ani și tot 1989 va fi reperul nostru! Nu-i bai, „România” suportă!

Una dintre noi e de prisos – recenzie Sidonia Drăgușanu

Am reușit să îmi stric sărbătorile într-un mare fel, căzând și rupându-mi una alta. Pesemne că undeva în aer am făcut ceva rău și acum am plătit. Mă rog, cert e că azi, în prima zi după atâta alb de spital și povești triste, m-am întors acasă și am reușit să citesc pe nerăsuflate Una dintre noi e de prisos, romanul Sidoniei Drăgușanu. Citisem și Jurnalul Aurorei Serafim, dar nu mi-a trezit atât de mult curiozitatea, aviditatea de a citi ca aceasta carte.

Paradoxal pentru că este un fel de monolog dezvăluit în mai multe scrisori, o dezvăluire a 12 ani de existența pe care Aurora Crăciun le trimite lui Catrinel, „asa zisa rivala” a ei din internat. Două puștoaice considerate rivale dintr-o dorință de a transforma, de a schimba lumea monotonă a internatului în care trăiesc, devin prietene pe viață după o noapte petrecută la infirmerie. Una pe bune și cealaltă, Aurora, căutându-și dragostea în fermecătorul medic Alexandru Negoianu.

Sub aspect epic, Una dintre noi e de prisos e un roman simplu-Aurora face din Catrinel confidenta vieții sale și are curajul să-i destăinuie toate intimitatile, toate deziluziile și bucuriile pe care le trăiește, transmițându-i scrisori, în care povestește totul cu lux de amănunte de la momentul în care se îndrăgosteste de medicul Alexandru Negoianu, la căsătoria cu Dinu din care s-a născut micuța Rodica până la povestea de dragoste cu Tiberiu Herta.

Fundalul istoric este și el între două extreme – cel boem al anilor 30, cu serate, petreceri de pomină la Capșa, viață de lux și diverse răsturnări de situații în mai multe cupluri și cel marcat de al doilea război mondial, cu ororile războiului, subliniate delicat și doar în treacăt. Nu este o carte de război, nu vă faceți griji. Are un ritm alert susținut de mai multe povești de dragoste și eșec – Eliza /Radu, Milus/Ghiță, Ileana/Cornel, Anișoara/Rudi, Iris/Mihai, Corina/Nicușor. Sunt atât de frumos împletite încât nu pierdeți din vedere personajul principal – pe Aurora Crăciun, a cărei poveste de iubire are un început și un final simetric, semn că Universul are propriile legi, propriul echilibru.

Ea a fost de prisos în relația medicului Alexandru Negoianu cu Mona Antonopol și s-a retras fără luptă din viața celor doi, tot așa cum Maria Roibu a fost cea de prisos în relația Aurorei cu Tiberiu Herta.

Dar, chiar și atunci când dragostea se reintregeste la doi și cel de prisos iese, nu există certitudine și cu atât mai puțin în dragoste: „Crezi că există un singur om care să fie sigur că va simți și mâine ce simte azi?”

Judecând după toată desfășurarea de forțe în mod sigur sentimentele se transformă, ele nu se găsesc în stare pură, inclusiv iubirea obsedanta a Aurorei pentru doctorul Negoianu ajunge să fie o deziluzie, să îl considere un ipocrit sau admirația pentru Dinu să se transforme în repulsie dictată de comportamentul animalic al acestuia față de o tânără de 16 ani și într-un final de milă. După cum și iubirea lui Tiberiu pentru Aurora trece de la gentilete la brutalitate și chiar ipocrizie, fiind capabil să îi ascundă legătura cu infirmiera din Lugoj, să îi ascundă că a venit din război, a trecut deja pe la mama lui în București, dar nu a trecut pe la ea și ca finalul să îi lase într-o incertitudine. Căsătoriți e adevărat, dar cât va tine iubirea? „Întreabă-mă și mâine” e cel mai sincer răspuns al lui Tiberiu.

Ce mi-a plăcut teribil în romanul Una dintre noi e de prisos, este această înlănțuire cu precizie matematică a tuturor sentimentelor cu firul cursiv al poveștii de dragoste a Aurorei, ce mi-a lipsit este perspectiva altora asupra ei. Am simțit nevoia să văd punctul de vedere al lui Catrinel, cum a perceput ea să trăiască o noua viață prin intermediul scrisorilor, cum au resimțit-o rând pe rând Negoianu, Dinu, Negrisanu, unchiul lui Catrinel Sergiu Lupa, Tiberiu, Anișoara, Rudi, Rodica chiar, toți cei care au format universul ei.

Eu personal nu am văzut o evoluție a ei, a Aurorei Crăciun, poate doar o mai mare îndemânare în mascarea propriilor sentimente față de ceilalți. Este tânără, plină de speranțe și nesigură în debutul dragostei cu Negoianu, este la fel de nesigură pe propria persoană sau poate doar puțin mai încrezătoare căci are un inel pe deget, acum în relația cu Tiberiu. Ambele mari iubiri nu au fost gestionate de ea, nici măcar prin pasivitate, mai degrabă universul i-a dat în final ceea ce i-a refuzat la început.

Avalanșa de gânduri, de neîncredere îi probează acel dram de cinste, de curățenie sufletească, o păstrează intactă în fata cititorilor, dar din perspectivă pur feminină, să-ți dezvălui gândurile, intimitatile unei alte femei, aflate la sute de kilometri distanță, să pretinzi uneori să nu fii judecată, este de fapt tot un simbol al unui om slab.

Vârsta îi este complice și o poate desculpabiliza oarecum, dar și așa îmi e dificil să înțeleg dacă are vreun pic de empatie pentru Catrinel, dacă o vede doar ca pe un rezervor de descătușare a chinurilor sufletești, ca pe o „instanță supremă”, cum ea înseși mărturisește sau se consideră atât de puțin valoroasă încât simte nevoia continuă a unei validări tacite din partea unei prietene „tăcute”.

Privit din perspectiva povestii de iubire, impresia este puternică, oricât de insensibil ai fi, nu poți să nu solidarizezi măcar 1% cu Aurora, care își găsește în sfârșit iubirea împărtășită în brațele lui Tiberiu, după un lung șir de decizii greșite, de iubire neimpartasita, de dragoste refuzată altora și de așteptare. Este un final politically correct ca să zic așa, dar nu oferă nicio certitudine.

Deși se închide romanul cu faptul că Aurora nu îi mai trimite scrisori lui Catrinel și concluzia celei din urmă că Aurora este fericită și o iartă că a „uitat-o”, simt că finalul este de fapt deschis.

Deschis ideii că dragostea se schimbă, este la fel de volatilă și de capricioasă ca firea oamenilor, că nimic din ce pare să dureze nu este etern și destinul te poate pune în cele mai extreme situații, că totul se consumă aici și acum, iar mâine poate fi total opus unui astăzi atât de clar, de cert.

Dacă e un gând cert cu care rămân după ce am citit Una dintre noi e de prisos, acela se rezuma la: Cea mai constanta e schimbarea!

Voi ați citit și dacă da, cu ce gânduri ați rămas?