Record de viteză cu Honda Civic Type R și un copilot incredibil

– Dacă nu ai încredere în tine că poți să o faci, mai bine rămâi acasă! Fii sincer cu tine însuți, poți sau nu să o faci?

– Da, sigur că pot! Alături de tine și cu o așa mașină, e imposibil să nu reușim!

Ma uitam în ochii lui și îl admiram pentru încrederea în forțele proprii, tenacitatea și pasiunea pentru acest sport. Mă întrebam de unde a moștenit această tărie de caracter, să fie de la tatăl lui, fost pilot de Formula 1 sau de la mama lui, campioană la karting?

Poate că de la amândoi a luat ce era mai bun, cert e că îl aveam alături de mine pe Max Verstappen, cel mai tânăr campion de Formula 1. La doar 18 ani în Grand Prix din Spania se impusese în fața titratilor sportivi Kimi Räikkönen și Sebastian Vettel.

Max Verstappen

Aveam onoarea să accepte să îmi fie copilot pentru un tur pe celebrul circuit de la Nürburgring. Situat in regiunea Eifel din Germania, Nürburgring a făcut istorie prin numeroasele competiții auto pe care le-a găzduit. Inițial s-au desfășurat pe pista Nordschleife, supranumită și Iadul Verde din cauza lungimii sale de 21 de km și curbelor deosebit de strânse. Ulterior, după accidentul suferit de marele campion Niki Lauda, cursele de Formula 1 s-au desfășurat pe o nouă pistă, de circa 5.2 km inaugurată în 1984 și care respectă cele mai înalte standarde de siguranță.

Știam că adrenalina va fi la cote maxime deoarece există 33 de curbe la stânga și 40 de curbe la dreapta pe întregul circuit. Dar eu și Max Verstappen urma să scriem istorie, să doborâm recordul de viteză cu noua Honda Civic Type R.

Când mi-au propus cei de la Honda acest parteneriat, am rămas blocat pentru câteva zeci de secunde de uimire și fericire. A fost nevoie să mă tragă de mânecă și să latre de câteva ori Enzo, fanul meu numărul 1, pentru ca eu să îmi revin și să spun „da” unei oferte senzaționale.

Honda Civic Type R -design de excepție și atenție la detalii pentru confort maxim

La prima interacțiune cu noul model Honda, Civic Type R, am fost impresionat de designul spectaculos. Partea din spate a mașinii, scaunele din velur rosu, reglabile pe înălțime, volanul reglabil pe înălțime și adâncime sunt proiectate exact ca pentru o cursă de Formula 1. Am avut sentimentul că sunt deja pe pistă, doar pentru că m-am urcat în această mașină.

În plus, preocuparea din partea producătorului japonez, pentru un nivel maxim de confort este proverbiala. Cadrane de bord clare și ușor de citit, comenzi audio pe volan, consolă centrală cu cotieră glisantă și compartiment de depozitare, sistem Bluetooth hands free, încărcare wireless pentru telefon – toate aceste elemente le-am regăsit în noul Honda Civic Type R. Cât de importante sunt ele în randamentul unei curse aveam să constat direct pe circuitul de la Nürburgring.

Honda Civic Type R – dotat pentru performanță

Sub capota cu design avangardist se află un motor de doi litri, patru cilindri VTEC TURBO, care dezvoltă o putere maximă de 320 CP și un cuplu de 400 Nm. Cei 320 CP sunt gestionati de o cutie de transmisie manuală cu șase trepte extrem de precisă, prevăzută cu un sistem de ajustare a turației, pentru schimbările rapide ale treptelor de viteză.

Alte elementele preluate din motorsport, care maximizează performanța sunt prizele de aer pentru răcirea frânelor, eleron aerodinamic, capota fabricată din aluminiu, ventilată și evacuare centrală triplă. La cum se prezintă mașina din punct de vedere tehnic, avem toate șansele de reușită.

Ziua cea mare – un antrenament pe pista din Nürburgring

Max nu pare convins de răspunsul meu, așa că mă bate ușor pe umăr și îmi spune:

-Bucură-te de cursă și mergi cât de repede poți! Fii tu însuți și învață din ceea ce faci, astfel încât data viitoare să fii și mai bun!

Mă uit încrezător la el, deși ploaia care se lovește puternic în parbriz, ne amenință reușita antrenamentului în Nürburgring.

Selectez dintre cele trei opțiuni (Comfort, Sport, R) modul de rulare R, apoi acționez sistemul de climatizare automat și ștergătorul lunetă cu funcție intermitentă.

Sistemul multimedia Honda Connect cu ecran touchscreen de 7″ si navigatie Garmin integrata mă ajută să rămân permanent informat cu privire la traseu, să fiu sigur că nu mă rătăcesc și mă ajută să mă relaxez, punându-mi muzica favorită.

Accelerez și pe nesimțite ating 100 de km/oră în doar 5.8 secunde. Adrenalina crește, simt cum întreaga ființă vibrează de emoția și pasiunea unei astfel de curse.

Honda Civic Type R – performanța fără siguranță nu există!

Sunt gata să ating viteza maximă de 272 km pe oră, dar Max, copilotul meu extraordinar, mă avertizează să controlez viteza, căci urmează un set de curbe foarte periculoase. Caroseria rigidă și noul sistem de suspensie, completat de sistemul amortizoarelor adaptive şi de diferenţialul cu alunecare limitată maximizează controlul și stabilitatea mașinii. Cunoscând aceste informații despre Honda Civic Type R, primul impuls este să ignor spusele copilotului meu. Cu același calm imperturbabil, Max îmi explică :

– Redu viteza pentru că altfel vei ieși în afara benzii de circulație. Ține minte, tu trebuie să controlezi mașina, nu ea pe tine!

Nici nu a apucat să își termine fraza, că sistemul de avertizare pentru ieșirea de pe banda de circulație s-a activat, odată cu sistemul de avertizare al coliziunilor frontale. Pesemne am lovit ceva. Sistemul Honda Sensing funcționase perfect. Știam că era un sistem complex, ce includea și recunoașterea semnelor de circulație, precum și sistemul automat de frânare cu funcție detecție pietoni. Totul pentru siguranță!

Mă simțeam vinovat că îl dezamăgisem pe Max Verstappen. Tot ce voiam era să îmi dau echipamentul jos, să îl privesc drept în ochi și să îmi cer iertare.

Întind mâinile să îmi iau casca și simt ceva umed… Enzo îmi dădea deșteptarea într-un mod inedit, plimbându-si limbuta peste fața și mâinile mele. Mă trezesc cu chiu cu vai și decid să îl scot la plimbare. Cât timp își face el alergarea de dimineață, deschid telefonul și ma uit pe site-ul Honda România după noile modele Honda. Descopăr cu uimire printre variante și oferta Honda tocmai pentru modelul Honda Civic Type R, pe care îl visasem. Enzo se repede la mine jucăuș, dă cu labuta și îmi scapă telefonul. Îl ridic bombanind și citesc un mesaj:

Honda Civic de vânzare? Pe când modelul Civic Type R? Am luat bilete la Nürburgring!

Zâmbesc. Oare prietenul meu știe și de visul cu Max? Enzo aprobă și el cu un lătrat scurt. Ce zi interesantă!

*Superblog 2019, proba sponsorizata de Honda România

* Cuvintele lui Max Verstappen sunt inspirate din discursurile lui reale (cu excepția „conduci tu mașină, nu mașină pe tine”)

*Poze sponsor și cea cu Max Verstappen de pe unsplash

Answear, mai mult decât un trend setter în vestimentație

Mă uit în oglindă și nu îmi vine să cred că au trecut atâția ani. Mă bucur că nu au trecut degeaba, că în tot acest timp am învățat despre mine, despre cei din jur, că am trăit o mulțime de momente frumoase și că mi-am îndeplinit visele. În mai puțin de trei zile, îmi voi mai împlini un vis și anume revederea cu el, prima mea iubire, cea mai puternică dintre toate.

Ne vom revedea după 29 de ani de când ne-am luat rămas bun în gara mică din Sinaia. Îmi aduc aminte momentul din 1990, de parcă ar fi fost ieri. El era îmbrăcat cu un tricou oranj neon, pe deasupra purta o geacă din denim și jeansi de bărbați din același material. Șapca pusă pe o parte îi oferea un aer ștrengaresc. Avea o privire caldă și un zâmbet fermecător, de care mă îndrăgostisem până peste urechi. 

Aerul ușor băiețos și vestimentația mascau puțin din vâltoarea ce putea fi citită cu ușurință în ochii mei. Eram îmbrăcată cu o bluză cu mâneci bufante și pantaloni de blugi cu talie înaltă și evazați. Ținutei îi asortasem o pereche de botine negre cu toc masiv și platformă, ceea ce mă făcea să par și mai slabă decât eram.

Întâlnirea a decurs minunat până în momentul în care mi-a mărturisit că va pleca la studii în Statele Unite și cel mai probabil va rămâne acolo după finalizarea lor. Lacrimile m-au invadat instant și doar botinele acelea greoaie m-au împiedicat să fug mâncând pământul. Am suferit mult și, chiar dacă am mai avut alte relații, el mi-a rămas lipit permanent de suflet și am sperat că ne vom revedea și că vom reînnoi firul rupt atunci.

Iată că, după 29 ani, și-a făcut curaj să mă sune și să îmi ceară să ne vedem. Oare mai simte ceva pentru mine?

Îmi doresc atât de mult ca această întâlnire să fie de succes, așa că mă pregătesc în cele mai mici detalii. Din punct de vedere vestimentar mă bazez pe Answear, retailerul online de origine poloneză, cu produse 100% originale. Știu că livrează rapid din stoc și au o diversitate atât de mare de produse, peste 300 de branduri internaționale de top, încât e imposibil să nu găsesc ținuta perfectă.

O opțiune ar fi să mă îmbrac similar cu ce purtam în anii 90′, mai ales că multe dintre articolele vestimentare de atunci au revenit și sunt în trend. Astfel, îmi voi alege o pereche de blugi cu croială dreaptă și talie înaltă de la Guess Jeans, în combinație cu o cămașă albă de la Mango, în loc de varianta cu mâneci bufante. Chiar dacă este în trend, bluza cu mâneci bufante nu mă mai reprezintă, nu se mai potrivește cu așteptările mele. O consider potrivită pentru o persoană cu o siluetă tip A, dar și ceva mai sofisticată, ori eu mă regăsesc în arta simplității.

Din categoria genților de damă îmi voi alege cel mai probabil o geantă shopper, XXL, din material textil care să se îmbine frumos cu o pereche de botine de damă marca Badura din piele întoarsă, cu platforma ascunsă. Mi-au plăcut dintotdeauna botinele de damă cu vârf ascuțit, cu atât mai mult dacă au platformă ascunsă, căci oferă eleganță ținutei și menține echilibrată linia corpului. Firește ținuta mea nu ar fi fost completă fără o jachetă stil katana din denim, pe care o găsesc potrivită atât la o ținută casual, cât și casual – elegant.

Answear mă ajută să rămân mereu în trend

O altă variantă ar fi o rochie jeans din colecția Answear, la care să potrivesc o cataramă lată și o pereche de botine cu ținte. O geacă sau un palton tip teddybear ar completa perfect ținuta mea. Aș alege oricând acest tip de palton în defavoarea celui cu carouri, în trend de altfel. Vestimentația în carouri mă duce cu gândul la geometrie, o materie cu care nu m-am înțeles deloc în școală și parcă e prea sobră pentru felul meu de a fi – exuberant, dinamic.

În esență consider că cel mai important este echilibrul între ceea ce este în trend, personalitatea ta și nivelul tău de confort.

Nu aș alege haine care sunt recomandate de marile case de modă, ca fiind în trend, dacă nu se potrivesc cu tipul meu de silueta, dacă materialele din care sunt confecționate nu sunt aliniate cu propriul standard de calitate sau nu sunt în acord cu personalitatea mea. Important e să mă simt bine în pielea mea și hainele sunt un factor important în acest sens. Answear îmi vine în ajutor tocmai pentru că îmi oferă posibilitatea de a alege și de a proba acasă ținutele respective și de a rămâne cu ceea ce mi se potrivește.

În timp ce mă gândeam la ținuta perfectă, sunetul telefonului m-a făcut să tresalt și să ies din starea de visare. Alerg buimacă să răspund:

– Bună draga mea! M-am gândit să îți fac o surpriză și am venit mai devreme în țară! Abia aștept să te văd!

O lacrimă  și un nod în gât se încăpățânau să îmi dea de gol avalanșa de emoții. Am răspuns cu glas încet, șoptit chiar:

– Și eu!

*Articol scris pentru Superblog 2019, sponsor Answear.ro

Perfecțiunea și greșeala, două surori vitrege

Am greșit foarte grav. Am recunoscut greșeala pe jumătate, cealaltă jumătate din mine știind că a fost și o lipsa de comunicare la mijloc. Mi-am cerut scuze, dar scuzele au fost aruncate la gunoi pentru ca impactul greșelii a fost destul de puternic.

Sunt om, nu sunt robot. Nu m-a întrebat nimeni cum m-am simțit când au dat cu pietre în mine, când mi-au reproșat gafa comisă. Nu și-a închipuit nimeni ca in clipa aceea am vrut sa plec din lumea asta trista, frustrata pana la refuz și mereu judecătoare.

Nu îmi place perfecțiunea, dar pe ea o cauta toți. Nimănui nu-i place de sora vitrega greșeala. Ciudat e ca ne temem de roboti, de faptul ca ne ar putea lua locurile de munca, de faptul ca învață mult mai repede ca noi, de faptul ca s-ar putea întoarce împotriva noastră. Dar ne dorim sa fim ca ei, perfecți, fără cusur, fără greșeală.

Cine sa ne mai înțeleagă pe noi oamenii, când nici noi nu ne mai înțelegem? Când noi așteptăm perfecțiunea pe care o detestam când o vedem pusa în aplicare?

Când cel ce greșește e slab, e jalnic, e de bătut în cuie, de rastignit precum Isus, de condamnat la sentința „Fără valoare”?

Caci noi oamenii atribuim valoare doar perfecțiunii, deși tocmai greșeala ne ajuta sa devenim „valoroși cu trecerea anilor”. Când greșeala este făcută, cei din jur nu cauta sa te salveze, ci te arunca din barca pentru ca vor ca barca sa mearga in continuare lin, ușor. Greutatea greșelii provoacă barca sa își schimbe direcția ori exact asta vrem sa evitam. Nu vrem sa ajungem la motivul real al dezechilibrului bărcii, ci doar sa ne debarasam de greutate și ne continuam drumul în aceeași direcție, având alături pe cei perfecți.

Când mă uit în birouri și vad cum stam cu toții cu căștile pe cap, tastând frenetic la calculator, când nici măcar un bună dimineața vesel nu ne mai trezește din frenezia tastelor, ma întreb dacă nu cumva am devenit roboti.

Suflete goale, ce se reflecta în lumina neoanelor și se fastacesc in fața soarelui, ce vorbesc în romano – engleza – japoneza, toate limbile pământului, dar le e jenă, teama sau poate lehamite sa spună un cuvânt de mângâiere al sufletului. Mi-e teamă de momentul când greșeala va fi exilata de pe planeta și vom ajunge sa ne luam la întrecere in perfecțiune cu robotii.

Cum vom proceda cu primul perfecționist care da eroare? Pe un robot îl distrugi și îl arunci în gunoi, dar cu un om-robot cum vom proceda?

Îl vom dezactiva, îl vom pune într-o baza de date cu status – numerical code, failure, not to be used anymore? Și pe sora vitrega greșeala unde o închidem, cum o pedepsim pe viata?

Dar cu iubirea, cu empatia ce facem? Le extragem pana la ultimul om și le tăiem bucăți pana nu mai rămâne nimic?

In ce lume trăim? Eu nu știu ce lume vreți voi, dar eu vreau într-una a greșelii, a iubirii și a empatiei. Mai exista ea oare sau trebuie sa o caut pe alta planeta?

Coachingul pe bune și valoarea lui adăugata

Citeam o chestie simpatica pe Linkedin cum ca în România nu exista business-uri ca număr la câți business coacheri avem. Apăruți ca ciupercile peste noapte, oamenii ăștia invadează spațiul Linkedin cu discursuri motivaționale mai mult sau mai puțin realiste.

Este și unul din motivele pentru care refuz sa ma mai duc la diverse conferințe pe teme legate de prosperitate, fericire veșnică, relatii armonioase șamd.

Este ca un pahar cu apa aruncat într-un ocean, nu va genera vreo schimbare cât timp nu exista contextul. Și tot stimații coachers vor zice ca ne cream singuri contextul. Ei bine, îl poți crea dacă ai cu ce și cu cine, altfel e praf în ochi.

Revenind la idee, mulți dintre asa zisi coachers vin și predica din Puterea prezentului a lui Eckhart Tolle sau din Puterea magica a NLP-ului și alte câteva cărți binecunoscute în materie, te face sa simți o atmosfera pozitiva datorita unei îmbrățișări sau a unui joc hazliu, de regula artificii de grup. Când treci pragul acelei săli de conferință, revii tot la sărăcia ta, poate puțin mai pozitiv decât erai cu doua ore înainte.

Și totuși coachingul are valoare adăugata. Valoarea lui e data de claritatea obiectivelor, a drumului de urmat, dar pentru a-și manifesta valoarea adăugata, trebuie selecționat cu grija din abundenta de variante excelente, dar și mediocre sau slabe de pe piata.

Câteva reguli pe care le-am deprins pe propria piele sunt:

  • Coachingul pe bune costă si nu e deloc ieftin. Cineva care face coaching de ani buni și are rezultate își va vinde pielea scump, ceea ce e firesc. Competentele se dobândesc și se rafineaza în timp și nu le poți accesa la prețul cu care ți ai lua un meniu de pui gen.
  • Coachingul pe bune presupune un plan. Țin minte, când am făcut coaching cu o tipa din Germania, ca am început de la ceea ce îmi doresc sa obțin și care sunt pașii pe care ii facem împreună în acest demers. Au fost din păcate doar 10 ședințe, ca atât mi am permis, dar chiar și pentru acelea, am avut un plan de lucru.
  • Coachingul pe bune se construiește pe încredere. Asta înseamnă că relația cu coach-ul tău trebuie sa aibă la baza respectul și sinceritatea. Dacă va întâlniți doar sa va admirați reciproc, sa va pierdeți în complimente, nu veți ajunge prea departe.
  • Coachingul pe bune înseamnă că tu vii cu soluția. Mi-a fost cel mai greu sa accept partea asta, dar în coachingul adevărat, nu vei fi direcționat sub forma – faci asta, vei ieși în câștig, nu faci, tu vei avea de pierdut. Din contra, ți se pun întrebările potrivite astfel încât ție sa îți fie clar de ce și cum iei o anumita decizie. Dacă dai peste cineva care îți spune ce sa faci cu viata ta, acela nu este un coach profesionist.
  • Coachingul pe bune se concentrează pe experienta practica, de aceea se și recomanda întâlnirile one to one. In coaching ședințele de grup sunt doar un intro, dar adevărata lor valoare adăugată sta tocmai în discuțiile separate, cu fiecare in parte pentru a analiza experienta practica a fiecăruia. Poate exista coaching de echipa, dar și acela se face abia după cunoașterea fiecărui membru al echipei și identificării valorilor comune ale grupului.

Coachingul a devenit o meserie profitabila la noi, mai ales pe zona de lifestyle dar, dacă vreți ceva cu adevărat profesionist, căutati oameni acreditați de instituții recunoscute, dispuși sa va ghideze în direcția potrivita pentru voi, nu doar sa faceți un schimb de experiente, de păreri între amatori.

Coachingul pe bune exista și are valoare adăugata, doar ca va trebuie măcar 20 de ședințe pentru a trage niște concluzii pentru viitor, pentru a va înțelege mai bine.

Voi când ați apelat ultima data la un coach?

Superblog și o șampanie in noua mea casă

De câteva luni mi am făcut o noua casă, adică un nou blog si am zis sa sărbătoresc acum gustând o șampanie și un pișcot de Superblog.

Superblog e un pișcot extrem de aromat, fraged dar totodată bine inchegat. Asa e și comunitatea formata în jurul lui – oameni diverși, din toate ariile profesionale posibile, oameni care iubesc cuvintele si fac inimi sa vibreze si per ansamblu o comunitate sudata, unita de mai multe vibrații decât cele pur competitionale.

Am zis sa stau deoparte și sa sărbătoresc mai târziu, când voi trece pe domeniu, când căsuța mea va găzdui mai multa inspirație și constanța în scris.

Dar Superblog e un pișcot la fel de lipicios ca un copil, ți se prinde de suflet și nu te mai lasă până nu te trece prin toate aromele / stările lui.

Drept urmare, iată-mă la a treia ediție, la care, dat fiind contextul profesional în care ma găsesc momentan, nu știu dacă voi finaliza toate etapele.

Dar chiar și asa o gura de șampanie și un pișcot nu strica!

Hai noroc!

Feriți-vă copiii de aceste greșeli

Cazul din Caracal este un exemplu odios de tot ce este mai inuman, mai ipocrit, mai patologic în oameni, sunt convinsa ca pana și animalele sunt mai blânde, au mai multa inima. Nu o sa desfășor aici impresiile mele despre caz, dar o sa menționez câteva erori pe care le vad la unii părinți în jur. Feriți-vă copiii de aceste greșeli:

  1. Globul de cristal – din dorința de a face bine, de a-i proteja pe copiii lor, mulți parinti ii cresc ca într-un glob de cristal. Le cumpăra cele mai noi modele de telefoane, le satisfac toate dorințele, amână cât pot de mult momentul discuțiilor sexuale pana când acestea sunt inutile, copilul știind mai mult decât părintele.
  2. Pierd contactul cu ei în perioada adolescentei. De la grija excesiva în primii ani de viata la ignorarea perfida a adolescentei, pe modul „e o toana a vârstei, o sa treacă și asta”. Cumva pierd contactul cu copiii, care prefera sa acorde mai multa încredere unor oameni străini decât acestora.
  3. II învață să își plece capul, nu sa își ceara drepturile. Când noi înșine băgăm capul în nisip când cineva este furat, amenințat, lovit în plina zi pe strada, de ce ne mai miram de ceea ce se întâmplă? Copiii noștri au nevoie sa învețe sa își ceara drepturile și sa știe la ce sa recurgă când acestea nu le sunt recunoscute. Dacă azi ești lovit și tu nu raportezi, semenii nu îți sar în ajutor, ca oricum „politia nu face nimic”, e firesc ca la nivel colectiv se impregneaza ideea „este prea multa corupție ca eu sa mai schimb ceva”. Când mutam responsabilitatea în curtea autorităților, ne degrevam și noi de orice responsabilitate și anormalul este noua lege a normalității.
  4. Sa ascundă orice abuz, chiar și cel mai mic, mai ales dacă sunt fete. Pe modul ca nu e mare lucru sa fii pipaita, fetele nu sunt învățate sa considere o atingere ca fiind un abuz și atunci când li se întâmplă nu spun părinților, autorităților, ceea ce pe termen lung înseamnă că transformam „anormalul in normal”.

Avem nevoie sa ne creștem copiii într-un climat sigur, fără teama, dar în aceeași măsură să intelegem ca este responsabilitatea individuala, a fiecăruia dintre noi, sa contribuie la asta, sa sancționam public derapajele autorităților, dar sa și colaboram cu ele când e nevoie.

Curajul din spatele tastaturii

-Acum sunt un leu, acum sunt o hiena, acum sunt un rege, acum vreau sa ma simt puternic, spuse micuțul Omidă.

-Pai hotărăște-te ce vrei sa fii ca n-am prea mult timp la dispoziție și îndeplinesc doar o dorința!

-Dacă îmi împlinești doar una, atunci să-mi dai curaj! replica Omidă.

-Asta ai dorit, asta vei avea! Rouge disparu într-un nor de fum alb și deodată se auzi un zgomot puternic, iar micuțul Omidă se pomeni în fata unui laptop. Il studia pe toate părțile și era tare nedumerit.

-Domnul asta, care a insistat sa îmi împlinească o dorința, mi-a aruncat minunea asta grea, a cărei utilitate nu o înțeleg, de buna seama m-a păcălit. De ce și-o zice magician, când el nici măcar o dorința mica ca a mea nu poate îndeplini! Doar curaj i-am cerut, vi se pare atât de dificila dorința mea?

Mi-am dorit sa cuceresc Everestul, dar am reușit doar mărul, mi-ar fi plăcut sa ma catar în copaci ca prietenele mele maimuțele, sa am privirea hipnotizanta a colegei pantere, dar m-am trezit ca ma târăsc, ca plec capul ca sabia sa nu îl taie.

Și când credeam ca în sfârșit îmi voi împlini visul, am dat peste banditul de Rouge, care mi-a aruncat acest laptop. Hai sa vedem cum se deschide, măcar sa ma joc dacă tot nu îmi da curaj.

Învârti ce învârti micuțul Omidă și iată ca se aprinse un ecran mare și o omidă colorata diferit îl întreba dacă îl poate ajuta.

-Auzi la ea, ciufulita asta vrea sa ma ajute pe mine. Te pomenești ca ea mi-o da și curaj prin ecranul asta. Ia sa o pun eu la punct!

-Nu aveți cum sa ma ajutați, v-ați uitat în oglinda azi dimineață stimata senorita?

-Sigur domnule Omidă. În spatele meu este o echipa întreaga de algoritmi, care ma ajuta sa am exact comportamentul unei omide reale. Pot oricând sa va demonstrez.

-Haha ma faci sa rad. Pai dacă ești asa tare cum zici, de ce nu vii lângă mine sa ne tărâm cei 70 muschi spre frunzele acelea sănătoase din copacii de lângă malul Begai, sa le devoram cu nesaț și te pitești în spatele unui laptop?

-Pai eu sunt aici cu alt scop!

-Cum asa, ce faci tu toată ziua?

-Eu ajut copiii sa ma recunoasca in natura, alerg după mere algoritmate ca mine, vorbesc cu alte omizi pentru a le da curaj!

-Ce, cum, tu oferi curaj? Vreau și eu! Unde îl ții ascuns? Trebuia sa îmi dea Rouge, dar m-a păcălit teribil, trantindu-mi in nas laptopul acesta.

-Pai nu te-a păcălit deloc. Din spatele tastaturii poți fi ce vrei tu. Ai putea sa îmi zici ca ești o Hiena, ai putea sa îmi zici ca ești un Leu, ai putea sa tastezi cuvinte grele sau ușoare, ai putea sa exclam sau sa pui emoticoane triste. Poți face absolut ce vrei și poți fi oricine !

-Wow, ce tare e asta! Adică curajul se obține din spatele tastaturii! Căci nimeni nu știe ca sunt doar un mic omid.

-Exact! Doar sa ai grija cu cei din realitate, sa nu afle identitatea ta. Ei te vor tot mic, asa s-au obișnuit cu tine!

-Înțeleg. Rămâne secretul nostru! Micul Omidă era asa incantat de noua descoperire, ca începu sa navigheze pe net, sa mănânce mere virtuale și sa facă „headhunting” la pantere. Acum știa ce e curajul și ii mulțumea în gând lui Rouge pentru cadou.

-Ce bine ar fi sa avem mereu curaj, sa facem și sa fim ce ne dorim, nu ce e setat în parametrii societății zise el cu mândrie!

Onestitatea este o valoare rara sau o noțiune desueta?

Va provoc sa răspundeți la aceasta întrebare, bazandu-va pe propriile experiente din ultimile 9 luni: Onestitatea este o valoare rara sau o noțiune desueta?

Când zic propriile experiente ma raportez la comportamentul vostru fata de ceilalți, dacă vi s-a părut dificil sa fiți onești cu ei, chiar și în situații în care nu era simplu pentru voi.

Mi-a venit în minte sa abordez acest subiect pentru ca stăteam de vorba cu o prietena care este coach și îmi explica ca atunci când nu spui tot unei persoane, nu înseamnă că ai mintit-o, ci ca ai dezvăluit adevărul atât cât ai considerat din el.

Pentru mine a fost ca și cum atunci as fi descoperit atunci America, chiar mi-am pus întrebarea – onestitatea este o valoare rara sau o noțiune desueta? Asta pentru ca în mintea mea, lucrurile erau albe si negre – ori spui tot ori nu mai spui nimic, deci ascunzi, deci minți. Adică pe scurt onestitatea este o valoare rara. Sunt persoane care și explica beneficiile faptului de a fi onest.

Dar noțiunea de gri pe care a introdus-o fata asta mi-a rastalmacit prejudecățile și mi-a zgandarit creierul, asemenea unei omide care nu se lasă pana nu gaureste mărul.

Am început sa ma gândesc la diverse situații și mai ales comportamente de-ale mele de-a lungul timpului, când am spus tot, exact ce gândesc și mi-am dat seama ca, în unele cazuri, am rănit persoanele respective.

Căci, oricât am fi de puternici, oricât de multa încredere am avea in noi, nu suntem pregătiți sa auzim un „adevăr gol goluț”. Dacă acest adevăr exista, căci totul este relativ și supus fiecărei percepții, ceea ce înseamnă că doar am atins o coarda sensibila, nu ca neapărat am dreptate.

Revenind la ideea de baza, dacă eu as fi spus lucrurile pe jumătate, șansele sa păstrez relațiile la un nivel plăcut, sa nu îmi fac dușmani singura, ar fi fost mult mai mari.

Și acum va lansez a doua provocare – pastram onestitatea in forma cea mai pura doar pentru apropiați și cu ceilalți, în funcție de interes, spunem adevăruri pe jumătate, nu le spunem sau cum sa procedam? Dar dacă ne sunt apropiați și ne permitem mai mult, oare nu riscam sa ii rănim și mai puternic decât pe ceilalți?

Am înțeles acel punct de vedere, ca a fi onest ține și de context, dar mi se pare dificil de pus în practica pentru ca simt ca nu as mai fi eu. Și autocenzura mi se pare un fel de îngrădire a libertății, un act de masochism pe care mi-l provoc singura. Pe de alta parte sa ne gândim la câteva situații.

Te duci la un interviu pentru un job. Dacă ești 100% onest, nu riști sa nu te accepte nimeni?

Dacă cineva drag și foarte apropiat, aparent sănătos, merge la control și se descoperă ca suferă de o boala incurabila și ție îți spune medicul ca mai are de trăit câteva luni, te duci și ii zici direct sau mai bine omiți partea asta?

Dacă știi ca trebuie sa lucrezi cu un coleg (care te mai și place), pana noaptea târziu la un proiect și te așteaptă soțul acasă, ii vei spune ca ai lucrat cu acesta sau doar despre proiect în sine?

Dacă copilul îți cere sa plece în străinătate la studii si tu ca părinte ai o teama incredibila sa îl lași singur în alta tara, sa ii dai drumul din „cuibușor”, ii vei spune despre aceasta teama sau vei aduce diverse argumente colaterale, dar reale: banii, absenta prietenilor, distanta etc?

Ce înseamnă de fapt onestitatea? Este despre a spune tot ce crezi indiferent de consecințe, este despre a acționa fără vicleșug, despre ce credeți ca este? Și în final onestitatea este o valoare rara sau o noțiune desueta?

Sa merg sau nu la EdenLand?

Sa merg sau nu la EdenLand e întrebarea pe care mi-am pus-o sambata trecuta și căreia i am răspuns pozitiv. Am fost cu toată familia la EdenLand, ca tot îl lăudasera toți.

Am ajuns după vreo 46 minute, caci EdenLand nu e chiar la o aruncatura de bat de noi, ci în Balotesti, adică la 25 minute de București.

Am plătit 20 – 25 lei întrarea, un preț zic eu rezonabil și am luat-o la pas. În EdenLand cum intri pe partea stânga sunt spatii amenajate pentru câteva animalule, reunite sub titulatura „Zoo„. Am regăsit capre pitice, căprioare, păuni, cămile si cai.

Drăguțe specimenele, mai ales căprioarele, dar nu am avut senzația aceea de mediu natural, ca animalele s-ar simți ca acasă. La cai a fost cel mai interesant, pentru ca am putut urmări de pe margine amatori, dar și profesioniști călărind niște exemplare de toată frumusețea. Evident echitația pentru doritori era contracost.

Am mers tot înainte și am ajuns la zona de paintball, tras cu pușca, apoi minigolf și o mulțime de oameni, nu doar copii exersând tiroliana. Bine amenajat, am văzut și un instructor pe acolo, dar mie personal nu mi-a plăcut asocierea cu o mulțime de mese și mici căsuțe din lemn in care se serveau ba prăjituri, ba burgeri, ba înghețată samd.

Adică ori suntem în mijlocul naturii, suntem acolo pentru adrenalina data de tiroliana, pentru aerul curat, pentru verdele copacilor, pentru deconectare, ori suntem la bodega improvizata în pădure. Parca a luat puțin din farmecul naturii și din conceptul propriu zis al locației sa vad o mulțime de oameni la mese, cu berea în mana șamd.

Apoi am ajuns la zona pentru copii, cu plata pentru copiii de peste 2 ani, 30 Ron, o suma nu foarte accesibila. Acolo varietate – leagăne, zona cu nisip, trambuline, diverse mici „pontoane” de lemn, chestii de cățărat, chiar și o numărătoare imensa.

Mi-a plăcut aceasta diversitate de activități dar, raportat la preț, nu o găsesc justificata, mai ales la copiii pana în 5 ani, care se plictisesc destul de repede.

Din categoria alte activități pe care le mai poți practica dacă mergi acolo, as enumera: închiriere de biciclete, ateliere de pictura, cățărat in copaci.

Per ansamblu a fost drăguț, mai ales pentru o zi caniculara de vara. La EdenLand umbra copacilor și animalutele îți lasă impresia ca ești în alt univers, mai răcoros, mai de poveste. O poveste zic eu destul de scumpa dacă nu ești amator de tiroliana sau de paintball, ca să zic asa de activități specifice locatiei.

Ma rog, nu e chiar numai despre buget, căci și in alte locuri poți cheltui ușor 50-100 lei într-o zi, dar am pornit cu așteptari prea mari pentru ce am găsit.

Sa merg sau nu la EdenLand pentru a doua oara? Ma mai gândesc 🙂 voi ați fost?