Masina timpului

Am avut o proba la Superblog foarte faina-despre mașina timpului și cum arătau vacanțele înainte de 1989 versus cele de acum. Azi am fost la ai mei, ocazie cu care mi-am adus aminte de articol și de mașina timpului.

Dacă vă întrebați de ce, este pentru că la țară, la ai mei, mă simt exact ca și cum aș călători cu mașina timpului. Am reușit să dorm 9 ore ceea ce în București mi se întâmplă doar dacă nu dorm vreo două nopți, am reușit să am un program de masă ordonat, să merg și la o zi de naștere, să încep și primele 30 de pagini din cartea Una dintre noi e de prisos (o carte foarte mișto pe care mă cert cu tata, care să o citească primul). În plus am făcut o vizită și pe la mătușa mea, e adevărat de doar 20 de minute, dar chiar și așa, tot e ceva.

Ei bine la țară la ai mei am senzația că manevrez o mașină a timpului. Aceasta se mișcă în trecut, spre copilărie, când nu aveam griji, nu aveam „deadline” pentru fiecare activitate, când cursorul ceasului era doar de decor, frumos așezat după tabloul „Răpirea din Serai”.

Masina timpului de acum e puțin mai nouă și mai tehnologizata, nu se duce spre trecut ci doar îmi amintește de el și îmi creează senzații de deja-vu. Cum este senzația de atemporalitate, de a face atât de multe chestii faine pe care să le țin minte, în timp ce dacă aș fi stat în București, cel mai probabil mi-aș fi amintit că mâine este luni, este zi de job, este o zi ca oricare alta.

Nu știu dacă mașina timpului funcționează doar când merg la țară, dar când mă uit la ai mei cât de mult au îmbătrânit și cât de puțin timp le-a rămas, tind să cred că da și mă ia o teamă. Că s-ar putea ca într-o bună zi această mașină a timpului să mă ducă într-o zi de vară a anului 1999 când în căldura lui Cuptor, sufletul bunicii mele a înghețat în mâinile mele de copil. A fost singura pe care am prins-o, restul s-au dus când aveam doi trei ani…

Așa că oricât îmi place mașina asta a timpului aș vrea să funcționeze și altfel decât o face acum, nu doar inmagazinand amintiri, ci și oprind timpul, lăsându-mă să mă bucur mai mult de cei dragi, de ai mei, care în sfârșit își trag și ei sufletul după o viață plină de sacrificii, o viață prea cumpătată, prea gândită la ziua de mâine…

As vrea să mă urc și eu în masina asta a timpului care mă duce pe litoral în 1989, când am ieșit prima dată la mare si aș vrea să simt din nou tineretea și vitalitatea părinților mei și inocența mea, bucuria de a vedea întinderea uriașă de apă și culoare. Dar știu că mașina asta a timpului e prea greu de păcălit, așa că mă întorc în prezent și mă uit pe dulap după o carte și încet încet am adormit…

Feriți-vă copiii de aceste greșeli

Cazul din Caracal este un exemplu odios de tot ce este mai inuman, mai ipocrit, mai patologic în oameni, sunt convinsa ca pana și animalele sunt mai blânde, au mai multa inima. Nu o sa desfășor aici impresiile mele despre caz, dar o sa menționez câteva erori pe care le vad la unii părinți în jur. Feriți-vă copiii de aceste greșeli:

  1. Globul de cristal – din dorința de a face bine, de a-i proteja pe copiii lor, mulți parinti ii cresc ca într-un glob de cristal. Le cumpăra cele mai noi modele de telefoane, le satisfac toate dorințele, amână cât pot de mult momentul discuțiilor sexuale pana când acestea sunt inutile, copilul știind mai mult decât părintele.
  2. Pierd contactul cu ei în perioada adolescentei. De la grija excesiva în primii ani de viata la ignorarea perfida a adolescentei, pe modul „e o toana a vârstei, o sa treacă și asta”. Cumva pierd contactul cu copiii, care prefera sa acorde mai multa încredere unor oameni străini decât acestora.
  3. II învață să își plece capul, nu sa își ceara drepturile. Când noi înșine băgăm capul în nisip când cineva este furat, amenințat, lovit în plina zi pe strada, de ce ne mai miram de ceea ce se întâmplă? Copiii noștri au nevoie sa învețe sa își ceara drepturile și sa știe la ce sa recurgă când acestea nu le sunt recunoscute. Dacă azi ești lovit și tu nu raportezi, semenii nu îți sar în ajutor, ca oricum „politia nu face nimic”, e firesc ca la nivel colectiv se impregneaza ideea „este prea multa corupție ca eu sa mai schimb ceva”. Când mutam responsabilitatea în curtea autorităților, ne degrevam și noi de orice responsabilitate și anormalul este noua lege a normalității.
  4. Sa ascundă orice abuz, chiar și cel mai mic, mai ales dacă sunt fete. Pe modul ca nu e mare lucru sa fii pipaita, fetele nu sunt învățate sa considere o atingere ca fiind un abuz și atunci când li se întâmplă nu spun părinților, autorităților, ceea ce pe termen lung înseamnă că transformam „anormalul in normal”.

Avem nevoie sa ne creștem copiii într-un climat sigur, fără teama, dar în aceeași măsură să intelegem ca este responsabilitatea individuala, a fiecăruia dintre noi, sa contribuie la asta, sa sancționam public derapajele autorităților, dar sa și colaboram cu ele când e nevoie.

Cum îi responsabilizam pe cei mici?

Încă puțin si vine ziua lor: 1 iunie Ziua Copiilor. Magazinele se întrec în oferte care mai de care mai atractive, instituțiile cu profil cultural în programe cât mai distractive și noi părinții in cât mai mulți bani scoși din portofel. Sau nu, depinde de fiecare cum vede toată povestea asta. Eu va propun o tema de reflecție: Cum ii responsabilizam pe cei mici?

Poate va ganditi ca mi-a căzut ceva în cap de mi-a venit tocmai acum, când toți se pregătesc de sărbătoare, baloane colorate si dulciuri aromate, ideea responsabilizarii.

Ei bine, sărbătoarea e o zi, dar meseria de părinte cel puțin 18-20 ani încolo, ca să nu zicem direct toată viata.

Responsabilizarea, ca și disciplina, spălatul pe dinți șamd trebuie sa înceapă de la o vârstă frageda. Asta pentru ca la vârsta respectiva, interesul lor, al copiilor este maxim, absorb ca un burete informația și o traduc în fapte, imitandu-te de te miri și tu când a mai învățat si acel lucru. Se pricep de minune sa ne scoata in evidenta lucruri despre noi pe care le uitasem sau le credeam bine ascunse.

Când le dam tableta de la câțiva ani, când au acces la atâta tehnologie, atâtea tentații, mai putem noi sa ii responsabilizam? Și dacă da, cum ii responsabilizam pe cei mici?

Cum ii responsabilizam pe cei mici?

  • Ținându-i ocupați! Dacă le dam de făcut diverse activități potrivit vârstei, adică ii ținem ocupați, avem șanse mai mari ca ei sa devina responsabili și sa nu mai fuga în secunda doi la tableta, smartphone samd
Activități pe varste
  • Trimitandu-i la un sport spre care au înclinații! Nu e nevoie sa băgăm copilul la zece opționale zilnic, doar pentru a-i umple timpul, când noi suntem prea ocupați cu jobul. În schimb, dacă îl înscriem la un program sportiv unde manifesta înclinații, clar vom avea toți de câștigat. Ne asiguram astfel ca nu va ajunge obez, ca va face mișcare și va face ceva cu placere. Dacă de mic îl învățăm sa facă pentru ca „trebuie” , nu neapărat pentru ca ii place, cum vreți sa fie mai târziu un tânăr dedicat meseriei și responsabil fata de ea?
  • Antrenandu-le mintea! Nu toți sunt genii, nu toți știu sa joace șah, dar asta nu înseamnă că nu îi putem provoca la un Fazan sau aruncându-le o ghicitoare sau poate chiar un rebus pentru copii. În momentul în care au mintea antrenata, sunt mai pregătiți pentru gânduri „mari”, pentru vise mărețe decât dacă i-am pune sa execute asemenea unor robotei.
  • Practicând lecții de educație financiara! Puteti face asta punându-i sa aleagă între jucăriile dorite în limita unui buget impus, învățându-i Monopoly sau, dacă vârsta le permite, oferind lecții de educație financiara. Adrian Asoltanie oferă in cadrul workshop urilor sau emisiunilor sale sfaturi prețioase. Iată unul dintre ele:

„Ajutați-i sa își câștige și sa își gestioneze proprii bani pe cele trei plicuri/pusculite/borcane: 50% Vise mari, 40% Mici cheltuieli si 10% Fapte bune”

Cum îi responsabilizam pe cei mici? Prin voluntariat!

Scriam pe celalalt blog al meu un articol despre importanta voluntariatului: Scrisoarea unui copil pentru mama lui sau lobby pentru voluntariat!

Daca va doriți un copil darnic, ecologist, empatic și mai ales responsabil, mergeți cu el la o asociație. Arătați-i concret ce înseamnă spirit civic, cum muncesc alți copii puțin mai mari pentru o societate mai buna, cum se face o donație, cum arata zâmbetul unui copil nevoiaș, orfan care primește o jucărie sau ceva dulce de Paște sau de Crăciun.

Fiți siguri ca va învața lectia responsabilității mai repede decât noi adulții și vă va cere el să îl mai aduceți pentru a dona din propriile haine sau jucării!

Cum îi responsabilizam pe cei mici? Prin onestitate și dăruirea increderii

Cei mici, când întind mânuțele lor gingașe către noi, le întind pentru ca le e teama, dar și pentru ca au încredere în noi, ca avându-ne alături, nu vor cadea.

Aceasta punte pe care ei o crează când sunt mici se întreține cu încrederea noastra permanenta în puterile lor, cu abilitatea noastră de a-i lasa să greșească, cu lauda performantei și cu multa onestitate.

Cu cât suntem mai deschiși, mai empatici, mai onești, mai integri fata de ei, cu atât vor fi si ei mai responsabili cu propria imagine și cu sentimentele celorlalți.

Închei cu un citat care mi-a plăcut mult, al lui Peter Arnold, despre puterea reaponsabilitatii:

„Suntem pe deplin responsabili de ceea ce suntem, ceea ce avem, ceea ce devenim şi tot ceea ce reușim!”

Copilăria printre bile sau în natură, cum preferați?

Când uit sa mai fiu copil, îmi aduce aminte micuta mea cât de bine e sa fii vesel indiferent de motiv, sa razi, sa cazi, sa te ridici cu aceeași ambiție și curiozitate de a o lua de la capăt, sa fii bun chiar și cu cel care te trântește intenționat. Pe vremea mea, copilăria era la bunici, în țărână, cu jucării de lemn sau improvizații gen avioane, broscuțe din hârtie. Acum am „evoluat”, nu ne mai place la „țară”, preferam aerul poluat de Capitala sau din alt oraș, mall-urile cu locuri de joaca, acum e la moda „copilăria printre bile”

M-am conformat și eu la noua tendința, asa ca am dus fetita la un loc de joaca. A alergat de colo pana colo, s-a dat pe tobogan, s-a rostogolit printre bile și eu de pe margine m-am amuzat. Dar copilăria printre bile e restrictiva cumva, căci în cele doua ore petrecute aici, a beneficiat de aer condiționat, a văzut doar artificii create de mana omului, a fost îngrădita într-un spațiu relativ restrâns, a văzut „culori sintetice”.

Copilăria printre bile și iubirea pentru natura sunt incompatibile

Când îți petreci copilăria printre bile, pierzi farmecul naturii. Tu ca părinte privezi copilul de a vedea acel verde de smarald al unei frunze, de a simți mirosul cireșilor infloriti, de a atinge scoarța unui copac secular, de a-și înfige piciorușele în pamantul moale și ușor rece la început de primăvară, de a descoperi natura in toată splendoarea ei.

Copilăria printre bile este mai sigura, mai puțin obositoare ca nu trebuie sa supraveghezi constant copilul, mai programata, căci plătești pe un interval orar și simți ca ai totul sub control. Dar unde este zâmbetul ei sau al lui când a descoperit o omidă sau o rama sau un melc, când a căzut un puf de păpădie pe chipul angelic, când a pus limbuta curioasa pe o scoarța de copac?

Cum ne mai jucam fata-ascunselea, cum ne departam de tehnologia atotputernica și omniprezenta, cum ne mai luam vitamina D de la soare? Vorba lui Creanga: „Ieși copile cu parul bălai, afara și rade la soare, doar s-a îndrepta vremea! Și vremea se îndrepta după rasul meu!”

Ei bine, copilăria printre bile e pentru atunci când vremea nu se îndreaptă nici după rasul miliardelor de copii din întreaga lume și nici macar pentru atunci. Este pentru cei comozi, pentru mamele care vor sa se bucure de câteva clipe de liniște în timp ce copilul aleargă fără griji într-un spațiu închis.

Eu sunt una dintre ele din păcate, noroc ca o mai duc și la bunici, la țară și ma mai absolv puțin de vina. La voi cum stau lucrurile? Copilărie printre bile sau in natura?