Una dintre noi e de prisos – recenzie Sidonia Drăgușanu

Am reușit să îmi stric sărbătorile într-un mare fel, căzând și rupându-mi una alta. Pesemne că undeva în aer am făcut ceva rău și acum am plătit. Mă rog, cert e că azi, în prima zi după atâta alb de spital și povești triste, m-am întors acasă și am reușit să citesc pe nerăsuflate Una dintre noi e de prisos, romanul Sidoniei Drăgușanu. Citisem și Jurnalul Aurorei Serafim, dar nu mi-a trezit atât de mult curiozitatea, aviditatea de a citi ca aceasta carte.

Paradoxal pentru că este un fel de monolog dezvăluit în mai multe scrisori, o dezvăluire a 12 ani de existența pe care Aurora Crăciun le trimite lui Catrinel, „asa zisa rivala” a ei din internat. Două puștoaice considerate rivale dintr-o dorință de a transforma, de a schimba lumea monotonă a internatului în care trăiesc, devin prietene pe viață după o noapte petrecută la infirmerie. Una pe bune și cealaltă, Aurora, căutându-și dragostea în fermecătorul medic Alexandru Negoianu.

Sub aspect epic, Una dintre noi e de prisos e un roman simplu-Aurora face din Catrinel confidenta vieții sale și are curajul să-i destăinuie toate intimitatile, toate deziluziile și bucuriile pe care le trăiește, transmițându-i scrisori, în care povestește totul cu lux de amănunte de la momentul în care se îndrăgosteste de medicul Alexandru Negoianu, la căsătoria cu Dinu din care s-a născut micuța Rodica până la povestea de dragoste cu Tiberiu Herta.

Fundalul istoric este și el între două extreme – cel boem al anilor 30, cu serate, petreceri de pomină la Capșa, viață de lux și diverse răsturnări de situații în mai multe cupluri și cel marcat de al doilea război mondial, cu ororile războiului, subliniate delicat și doar în treacăt. Nu este o carte de război, nu vă faceți griji. Are un ritm alert susținut de mai multe povești de dragoste și eșec – Eliza /Radu, Milus/Ghiță, Ileana/Cornel, Anișoara/Rudi, Iris/Mihai, Corina/Nicușor. Sunt atât de frumos împletite încât nu pierdeți din vedere personajul principal – pe Aurora Crăciun, a cărei poveste de iubire are un început și un final simetric, semn că Universul are propriile legi, propriul echilibru.

Ea a fost de prisos în relația medicului Alexandru Negoianu cu Mona Antonopol și s-a retras fără luptă din viața celor doi, tot așa cum Maria Roibu a fost cea de prisos în relația Aurorei cu Tiberiu Herta.

Dar, chiar și atunci când dragostea se reintregeste la doi și cel de prisos iese, nu există certitudine și cu atât mai puțin în dragoste: „Crezi că există un singur om care să fie sigur că va simți și mâine ce simte azi?”

Judecând după toată desfășurarea de forțe în mod sigur sentimentele se transformă, ele nu se găsesc în stare pură, inclusiv iubirea obsedanta a Aurorei pentru doctorul Negoianu ajunge să fie o deziluzie, să îl considere un ipocrit sau admirația pentru Dinu să se transforme în repulsie dictată de comportamentul animalic al acestuia față de o tânără de 16 ani și într-un final de milă. După cum și iubirea lui Tiberiu pentru Aurora trece de la gentilete la brutalitate și chiar ipocrizie, fiind capabil să îi ascundă legătura cu infirmiera din Lugoj, să îi ascundă că a venit din război, a trecut deja pe la mama lui în București, dar nu a trecut pe la ea și ca finalul să îi lase într-o incertitudine. Căsătoriți e adevărat, dar cât va tine iubirea? „Întreabă-mă și mâine” e cel mai sincer răspuns al lui Tiberiu.

Ce mi-a plăcut teribil în romanul Una dintre noi e de prisos, este această înlănțuire cu precizie matematică a tuturor sentimentelor cu firul cursiv al poveștii de dragoste a Aurorei, ce mi-a lipsit este perspectiva altora asupra ei. Am simțit nevoia să văd punctul de vedere al lui Catrinel, cum a perceput ea să trăiască o noua viață prin intermediul scrisorilor, cum au resimțit-o rând pe rând Negoianu, Dinu, Negrisanu, unchiul lui Catrinel Sergiu Lupa, Tiberiu, Anișoara, Rudi, Rodica chiar, toți cei care au format universul ei.

Eu personal nu am văzut o evoluție a ei, a Aurorei Crăciun, poate doar o mai mare îndemânare în mascarea propriilor sentimente față de ceilalți. Este tânără, plină de speranțe și nesigură în debutul dragostei cu Negoianu, este la fel de nesigură pe propria persoană sau poate doar puțin mai încrezătoare căci are un inel pe deget, acum în relația cu Tiberiu. Ambele mari iubiri nu au fost gestionate de ea, nici măcar prin pasivitate, mai degrabă universul i-a dat în final ceea ce i-a refuzat la început.

Avalanșa de gânduri, de neîncredere îi probează acel dram de cinste, de curățenie sufletească, o păstrează intactă în fata cititorilor, dar din perspectivă pur feminină, să-ți dezvălui gândurile, intimitatile unei alte femei, aflate la sute de kilometri distanță, să pretinzi uneori să nu fii judecată, este de fapt tot un simbol al unui om slab.

Vârsta îi este complice și o poate desculpabiliza oarecum, dar și așa îmi e dificil să înțeleg dacă are vreun pic de empatie pentru Catrinel, dacă o vede doar ca pe un rezervor de descătușare a chinurilor sufletești, ca pe o „instanță supremă”, cum ea înseși mărturisește sau se consideră atât de puțin valoroasă încât simte nevoia continuă a unei validări tacite din partea unei prietene „tăcute”.

Privit din perspectiva povestii de iubire, impresia este puternică, oricât de insensibil ai fi, nu poți să nu solidarizezi măcar 1% cu Aurora, care își găsește în sfârșit iubirea împărtășită în brațele lui Tiberiu, după un lung șir de decizii greșite, de iubire neimpartasita, de dragoste refuzată altora și de așteptare. Este un final politically correct ca să zic așa, dar nu oferă nicio certitudine.

Deși se închide romanul cu faptul că Aurora nu îi mai trimite scrisori lui Catrinel și concluzia celei din urmă că Aurora este fericită și o iartă că a „uitat-o”, simt că finalul este de fapt deschis.

Deschis ideii că dragostea se schimbă, este la fel de volatilă și de capricioasă ca firea oamenilor, că nimic din ce pare să dureze nu este etern și destinul te poate pune în cele mai extreme situații, că totul se consumă aici și acum, iar mâine poate fi total opus unui astăzi atât de clar, de cert.

Dacă e un gând cert cu care rămân după ce am citit Una dintre noi e de prisos, acela se rezuma la: Cea mai constanta e schimbarea!

Voi ați citit și dacă da, cu ce gânduri ați rămas?

Perfecțiunea și greșeala, două surori vitrege

Am greșit foarte grav. Am recunoscut greșeala pe jumătate, cealaltă jumătate din mine știind că a fost și o lipsa de comunicare la mijloc. Mi-am cerut scuze, dar scuzele au fost aruncate la gunoi pentru ca impactul greșelii a fost destul de puternic.

Sunt om, nu sunt robot. Nu m-a întrebat nimeni cum m-am simțit când au dat cu pietre în mine, când mi-au reproșat gafa comisă. Nu și-a închipuit nimeni ca in clipa aceea am vrut sa plec din lumea asta trista, frustrata pana la refuz și mereu judecătoare.

Nu îmi place perfecțiunea, dar pe ea o cauta toți. Nimănui nu-i place de sora vitrega greșeala. Ciudat e ca ne temem de roboti, de faptul ca ne ar putea lua locurile de munca, de faptul ca învață mult mai repede ca noi, de faptul ca s-ar putea întoarce împotriva noastră. Dar ne dorim sa fim ca ei, perfecți, fără cusur, fără greșeală.

Cine sa ne mai înțeleagă pe noi oamenii, când nici noi nu ne mai înțelegem? Când noi așteptăm perfecțiunea pe care o detestam când o vedem pusa în aplicare?

Când cel ce greșește e slab, e jalnic, e de bătut în cuie, de rastignit precum Isus, de condamnat la sentința „Fără valoare”?

Caci noi oamenii atribuim valoare doar perfecțiunii, deși tocmai greșeala ne ajuta sa devenim „valoroși cu trecerea anilor”. Când greșeala este făcută, cei din jur nu cauta sa te salveze, ci te arunca din barca pentru ca vor ca barca sa mearga in continuare lin, ușor. Greutatea greșelii provoacă barca sa își schimbe direcția ori exact asta vrem sa evitam. Nu vrem sa ajungem la motivul real al dezechilibrului bărcii, ci doar sa ne debarasam de greutate și ne continuam drumul în aceeași direcție, având alături pe cei perfecți.

Când mă uit în birouri și vad cum stam cu toții cu căștile pe cap, tastând frenetic la calculator, când nici măcar un bună dimineața vesel nu ne mai trezește din frenezia tastelor, ma întreb dacă nu cumva am devenit roboti.

Suflete goale, ce se reflecta în lumina neoanelor și se fastacesc in fața soarelui, ce vorbesc în romano – engleza – japoneza, toate limbile pământului, dar le e jenă, teama sau poate lehamite sa spună un cuvânt de mângâiere al sufletului. Mi-e teamă de momentul când greșeala va fi exilata de pe planeta și vom ajunge sa ne luam la întrecere in perfecțiune cu robotii.

Cum vom proceda cu primul perfecționist care da eroare? Pe un robot îl distrugi și îl arunci în gunoi, dar cu un om-robot cum vom proceda?

Îl vom dezactiva, îl vom pune într-o baza de date cu status – numerical code, failure, not to be used anymore? Și pe sora vitrega greșeala unde o închidem, cum o pedepsim pe viata?

Dar cu iubirea, cu empatia ce facem? Le extragem pana la ultimul om și le tăiem bucăți pana nu mai rămâne nimic?

In ce lume trăim? Eu nu știu ce lume vreți voi, dar eu vreau într-una a greșelii, a iubirii și a empatiei. Mai exista ea oare sau trebuie sa o caut pe alta planeta?

Azi vorbim despre tinerețe

Azi vorbim despre tinerețe pentru ca mi se pare o veșnicie de când n-am mai văzut tinerețea la fața. Ma uit la mine, dar nu ma mai simt chiar asa tânără, oare de ce?

Sa fie oare pentru ca vocea experientei te face mai cumpătat în cuvinte? Sa fie oare pentru ca tenul nu îți mai e la fel de neted, ravisant ca la 18 ani? Sa fie oare pentru ca naivitatea și-a luat locul la colt, lăsând aparenta maturizare sa se simtă in largul ei? Zic aparenta pentru ca suntem toți într-o continua maturizare. Sa fie oare pentru ca nu ne mai impresionează atât de usor nici măcar un zâmbet, un clinchet cristalin de copil?

Motive tot găsim cu carul dacă ne străduim sa le aducem în fata, dar nu din perspectiva asta vreau sa vorbesc. Azi vorbim despre tinerețe si forța ei de a schimba lumea.

Când vorbești cu părinții sau cu bunicii, le citești în ochi teama de schimbare, toate motivele pentru care ceva nu ar fi posibil sau ar fi foarte rău dacă s-ar întâmpla. Când le spui de asumare, ei, care acum câțiva zeci de ani te învățau sa fii bătăios, sa îți asumi greșelile, dar și aspectele pozitive, fac un pas în spate.

Tinerețea însă este luptătoare innăscuta, trecuta prin botezul naivității, dar gata sa se ridice oricând, chiar și de la înec.

Tinerețea este gata sa preia frâiele, sa facă bine, sa facă multe greșeli, dar sa învețe din ele.

Tinerețea se pune singura la pariu in cele mai grele și solicitante joburi, în cele mai neplăcute situații de viață, în cele mai puternice sintagme motivaționale pentru a-și satisface setea de cunoaștere și pe cea de înțelegere.

Azi vorbim despre tinerețe pentru ca bătrânețea noastră depinde de înțelepciunea generațiilor noastre de copii. Ei vor totul ACUM, ULTRAFAST și ULTRA PERFORMANT. Când vrei totul asa, ramai într-o stare permanenta de tensiune, de nerăbdare și riști sa cumperi iluzii care îți satisfac aparent aceste nevoi.

Nu întâmplător ii veți auzi pe cei mai in vârstă: „Stai tot timpul pe telefon, nu te odihnești niciodată, mănânci noaptea și îți distrugi stomacul și tot asa.”

Vocea bătrânilor se aude incet pe fundal în timp ce se retrag încet încet cu sau fără aplauze de pe scena vietii, în timp ce vocea tinereții este ca vuietul puternic al marii. Este pasionala, năvalnica, intensa.

Ea da culoare și iubirii, asa încât iubirea este un curcubeu de stări, dar este mereu fresh și capabila sa se reinventeze. Iubirea din tinerețe este presata cu săruturi multe – ascunse sau vizibile sa le știe toată lumea. Iubirea din tinerețe este plina de flori și râsete cu pofta și zâmbete naturale fără viclesuguri sau interese meschine.

Azi vorbim despre tinerețe, despre cum ne ia valul, ne lăsăm purtați o vreme de el, apoi ne prindem pe unde am lasat corabia și o îndreptăm hotărâți, dorindu-se sa fim cei mai buni cârmaci.

Și iată ca vremea trece, rasul cu toată gura e înlocuit de un zâmbet în coltul gurii. Tenul curat ca lacrima se brăzdează încet cu riduri fine, experienta face schimb cu inocenta în contul vieții. Iar adidașii si hanoracul sunt băgați la naftalina si înlocuiți cu pantofi cu toc, fusta peste genunchi și bluza cu sacou.

Azi vorbim despre tinerețe pentru a invata sa o prețuim pe măsura frumuseții ei, pentru ca la bătrânețe sa ștergem praful de pe sertarul cu amintiri din tinerețe. Sa privim la ele cu nostalgie și bucurie, azi e atât de scurt pe lângă mâine!

Pe curând draga mea oglindă,..

Poza de aici

Iubirea in diverse forme între profund și superficial

Cuvântul asta iubire mi se pare incredibil de profund și devenit prea superficial pentru cât de des este rostit. Am tot auzit ca exista iubire în diverse forme și m-am gândit la mine, la oameni cu ale căror experiente personale am luat contact și la ciclul vieții și am ajuns la concluzia ca exista mai multe tipuri de iubire, dar mai ales de relatii:

Iubire în diverse forme – tip biblioteca

Iubire în diverse forme tip biblioteca
Bookster

Dacă ai petrecut vreodată câteva ore într-o biblioteca, știi ca acolo găsești multe cărți, ca este liniște, ca ai reținut ceva din ce ai citit, deci nu pleci cu „mâinile goale” (mai precis cu capul gol). Ei bine, o relație de genul se construiește între doi oameni cu o oarecare diferența de vârstă, de regula peste 8 ani. Persoana mai tânără este cea care asimilează de la cealaltă o mulțime de lecții de viata și se desfășoară pașnic, nu neapărat în ideea ca unul e mentor și celalalt învățăcel, dar păstrând și o astfel de latura.

Iubire în diverse forme – tip montagne-russe

Ai zice ca este tipic iubirii adolescentine, care filtrează prea puțin adevăratele probleme de maruntisuri, de nimicuri și atunci oscilează între agonie și extaz și inima este mereu în tensiune. Totuși, montagne-russe poate fi și la o relație între doi oameni, deveniți părinți, mai ales în primii trei-patru ani ai copilului. Asta pentru ca ei trec de la relația fără griji, fara constrângeri la o relație cu responsabilități, cu sacrificii mai mari sau mai mici, cu decizii uneori grele. Iubirea lor oscilează la extreme pana când se adaptează și integrează și noul rol în cuplu, adică acela de părinte.

Iubire în diverse forme – tip spectacol

Este prezenta în cuplurile de azi mai mult ca oricând și întreținută bine de rețelele de socializare. Dacă vezi zeci de poze cu cei îndrăgostiți pe peretele facebook-ului tău, e clar o iubire tip spectacol, în care unul dintre ei sau chiar amândoi încearcă sa prezinte cea mai buna versiune a lui. La sfârșitul unui spectacol aplauzi actorii pentru prestația excelenta, dar nu știi ce se ascunde dincolo de rolurile jucate. Pot fi pe măsura personajelor sau de un caracter îndoielnic. Cam asa se întâmplă și cu acest tip de iubire, nu știi cât de reali sau de „trucati” sunt îndrăgostiții. Pot juca o piesa în afara și alta in interiorul cuplului.

Iubire în diverse forme – tip fluture

Fluturi, sursa: Pixabay.com

Fluturii sunt superbi, coloritul lor te atrage incredibil, libertatea lor te fascineaza. Dar tot ei sunt cei care zboară din floare în floare și contribuie la fenomenul de polenizare. Cam asa e și iubirea aceasta. Unul dintre parteneri prezinta toate caracteristicile sa îl cataloghezi drept ideal(a) și trăiești o relație incredibila, dar el/ea nu rămâne fidel unei singure persoane. Ii place sa zburde și o face cu gratie..de fluture bineînțeles!

Iubire în diverse forme – tip muzeu

Îmi place sa vizitez muzee și mai ales cele in care sunt expuse tablouri ale pictorilor celebri. Le admir îndemânarea, culorile, ma gândesc la ce au vrut sa transmită, dar odată ieșită de acolo, fie rămân cu o amintire frumoasa, fie nimic. A fost doar o vizita, o bucurie de moment și atât. Cam asta se întâmpla și într-o relație tip muzeu. Cei doi sunt fascinați/curioși unul de celalalt la început, cauta sa se cunoască și apoi se rupe firul. Fie îmbătrânesc împreună, fără sa clădească constant amintiri noi, ci doar rememorandu-le pe cele vechi, de „muzeu”. Fie se cunosc, tatonează fiecare terenul și apoi unul din ei părăsește muzeul pentru ca nu-i asa, nu mai e nimic interesant în trecut.

Iubire în diverse forme – tip vulcan

Erupția vulcanului Krakatau, sursa aici

Cel mai distructiv vulcan din lume, după erupția din 1883, pare sa fie Krakatau. Zgomotul produs de erupție s-a auzit la 4600 de km distanta. O iubire in forma vulcanica nu poate fi decât pasionala, intensa, între oameni cu caractere puternice, dar care risca sa explodeze în orice moment, tocmai din cauza temperamentelor puternice. Aici nu exista măsură și poate fi o iubire pe cât de puternica, pe atât de mistuitoare pentru amândoi.

Iubire în diverse forme – tip remi

As fi putut sa zic și iubirea ca puzzle, dar mi se pare ca un puzzle e mult mai dificil decât remi. La remi sunt reguli clare, joaca fiecare pe tabla lui până la un punct, când începe etalarea și alipirea pieselor la celalalt. Cam asta e și iubirea de genul acestui joc – nu arde etape, exista curiozitatea de a-l cunoaște pe celalalt, la început indirect și apoi în mod direct se traseaza reguli/limite între cei doi. Procesul de alipire este de fapt complementaritatea in iubire, sprijinul reciproc. Singurul aspect diferit fata de remi este scopul final. Acela nu este de a câștiga de unul singur, ci în doi. Zic eu ca este și iubirea cei mai de durata – mai ales dacă nu tine morțiș unul dintre parteneri sa arate ca are dreptate, sa „câștige”.

Iubirea exista într-o varietate de forme atât de vasta, pe măsura diversității de tipologii umane, încât nu e de mirare ca mulți o confunda, unii nu ajung sa o cunoască și doar câțiva reușesc sa își întâlnească sufletele pereche. Dacă vreți să reflectați mai mult la voi și a voastră iubire, aveți și câteva citate interesante aici. Mie mi-a plăcut acesta:

Oricât de dureroase ar fi experienţele iubirii, pătrunde în iubire fără să eziţi, pentru că, dacă o eviţi – aşa cum face majoritatea oamenilor – vei rămâne blocat în ego. Atunci viaţa nu îţi va mai fi un pelerinaj, nu va mai fi un râu care curge spre ocean, ci va deveni o mlaştină.” (Osho)

Iubirea este ca un puzzle

Cică au realizat chinezii cel mai mare puzzle din lume, înscris și in Cartea Recordurilor in 2015. Dar eu știu ca exista un puzzle și mai mare. Iubirea este ca un puzzle, ce sigur îl întrece pe acesta.

Probabil ca intuiti și de ce. Iubirea este ca un puzzle pentru ca reunește un amalgam de emoții- de la recunoștință la sprijin necondiționat, de la atracție fizica la chimie intelectuala, de la compromis la sacrificiu de sine, de la manipulare la ura. Surprinzător nu? În iubire exista și o doză de ura, pentru ca oricât am vrea sa credem ca este imaculata, pura, neatinsa, suntem oameni și in noi zac deopotrivă Binele și Raul, deci nici ea nu ar putea fi altfel.

Iubirea este ca un puzzle, în care regăsești piese de culori diferite, forme diferite, care puse cap la cap fac un întreg, un tot unitar. De aceea este și dificil sa găsim sufletul pereche, cel cu care sa completam puzzle perfect.

De cele mai multe ori construim puzzle-ul si abia la sfârșit ne dam seama ca lipsește o piesa sau ca nu se armonizeaza cu puzzle-ul deja făcut și ne e prea greu sa îl refacem,motiv pentru care îl carpim pe cel existent.

Iubirea este ca un puzzle – are patru faze

Evident ca o „carpeala” nu poate înfrumuseța o haina, ci doar ii aduce o nota de originalitate sau de kitsch după caz. Iubirea este ca un puzzle pentru are patru faze ca și puzzle-ul: răsturnarea pieselor, descoperirea, asamblarea și imaginea finala.

La răsturnare e cel mai bine pentru ca atunci fiecare partener arunca cele mai bune calități, își pune în valoare toate talentele. La descoperire începem sa decantam, sa vedem cât este poleiala și cât este constanța, realitate.

La asamblare este maturizarea cuplului, când defectele și calitățile se contopesc, când iau naștere noile reguli ale casei, când se formează practici ale cuplului și își recunoaște individualitatea în fata altor sute de miliarde de cupluri.

Imaginea finala e cea decide soarta relației. Iubirea este ca un puzzle, după ce l-ai făcut îți place sau nu ce a iesit, te gândești dacă a meritat sau nu efortul și dacă ai face altfel. Cam asa e și în iubire, ai deja partenerul, ai deja relația de câțiva ani și ajungi într-un punct critic sau în care unul din voi se schimba și te gandesti: îmi place cum arata relația mea, putem sa ne reinventam amândoi sau trecem la un nou puzzle?

Iubirea este ca un puzzle pentru ca implica rabdare

Dacă s-ar vinde la kilogram, sigur răbdarea ar fi mai scumpa decât petrolul. Asa cum într-un puzzle trebuie sa ai o răbdare infinita ca să îl construiești și trebuie sa îl gândești pas cu pas, la fel și în iubire trebuie sa ai răbdare cu tine, cu partenerul sau partenera, cu cei din jur. La fel trebuie sa gândești fiecare pas în iubire pentru amândoi.

Când ai făcut ultima oara un puzzle si cât timp ți-a luat? Când ai revăzut ultima oara imaginea de ansamblu a iubirii voastre?